Matisse

Am înfiinţat cu scriitorii Viorel Marineasa şi Lucian P. Petrescu un atelier de proză pentru tinerii jurnalişti pe nume ARIERGARDA. Mai apoi am organizat o tabără interesantă acum trei ani la Lipova cu o sponsorizare precară la un camping în condiţii decente. Intenţia noastră a fost de a descoperi spaţii pustii din zona podişului Lipovei pentru a le aduce în literatură şi de a lega zona de turism. Acolo am descoperit castelele  de pe valea Mureşului şi acum lucrăm la un proiect european de promovare a lor. De aici am ajuns şi în Timişoara cu ideea promovării clădirilor istorice ca obiective turistice printr-un proiect pilot despre strada Emanuel Ungureanu unde am făcut şi o sărbătoare astă toamnă : o stradă vizitată de doi împăraţi din secolul al XIX-lea, unde s-a cântat Mozart, Flautul fermecat, la câţiva ani după premiera operei la Viena. Prin strategiile noastre de marketing turistic vrem să vindem România aşa cum este. Nu o Românie a “ţărăncilor rujate“ din postere scumpe care ilustrează realităţi mincinoase . Nu trebuie să ne fie ruşine de ţara în care trăim, de faptul că pe la satele izolate din munţii Apuseni sunt, vorba localnicilor “ciopoare” de gâşte pe stradă şi porcii se plimbă în voie pe uliţe. Unele castele sunt într-o ruină avansată, poţi însă organiza un concert de muzică barocă într-un castel semi-ruinat si totul poate devine inedit şi halucinant de frumos.

Claude Monet

În urmă cu zece ani am înregistrat o discuţie culturală despre spaţiile industriale în ruină care ne agresează vizual, ecologic şi psihic şi în momentul de faţă. La discuţie au participat Şerban Foarţă, Marcel Tolcea, Viorel Marineasa şi subsemnatul. Reproduc începutul acesteia ca invitaţie la un dialog despre posibila destinaţie culturală a paraginei industriale:

Şerban Foarţă: Eu ştiu unul care poate să cartografieze pustietăţi din acestea… este Şuşară, Pavel Şuşară care a trăit în Călăraşi ani de zile şi are acolo un prieten, pe unul Drăghici, poetul Drăghici dacă-l cunoaşteţi.

Viorel Marineasa: Daa, cum să nu…un poet excelent!

Marcel Tolcea: Marian…

Ş.F.: Marian Drăghici, el vrea să facă un documentar despre marele combinat de la Călăraşi care, zice el, este  o ruină, nici nu ştiu cum s-o povestesc.

Daniel Vighi: Păi, l-am văzut, am văzut „ruinurile” alea.

Ş.F.:  …e ceva inimaginabil, inimaginabil.

V.M.: Şi eu l-am văzut, am fost cu Vighi pentru cartea noastră cu deportările în Bărăgan, şi l-am văzut.

Ş.F: Asta cu Şuşară e relativ simplu să-l contactăm să vedem ce anume face el cu pustietăţile acelea industriale.

V.M: O mare de fierătanii ruginite şi un coş enorm din care ieşea un singur şi firav fir de fum, restul pustiu total. Vighi presupunea că acolo face baie directorul, că de-aia ar mai fi fost fumul ăla la combinatul siderurgic.

Ş.F.: (rîde): …e bună, e minunat asta…

D.V: …o mare de magazii, de hale, de ierburi şi fier ruginit, nimic… numai firul acela stingher de fum din coş.

În postmodernitate nu-l mai epatezi pe burghez, îl seduci cu pricepere şi-l atragi spre artă. Reabilitezi epicul. Reinventezi plăcerea muzicii clasice în concerte prin castele în ruină sau în peşteri.  În postmodernitate, oraşe şi sate mici pot deveni centre culturale de însemnătate. Voi istorisi pe scurt o poveste de succes cultural dobândit printr-un iscusit management al resurselor culturale (numele unui master pe care-l organizăm la Universitatea de Vest din Timişoara şi care îşi are printre proiecte chiar acest demers: identificarea şi dezvoltarea potenţialului cultural al oraşelor mici). Exemple există din belşug în lumea occidentală. Aşezările mici de provincie poate dezvolta evenimente culturale de primă însemnătate.

La Gărâna, în munţii Semenicului, în urmă cu doisprezece ani, s-au întâlnit o mână de jazzisti, unii plecaţi din ţara pe vremea comunismului, la ceea ce părea a fi un mic concert privat într-un loc mirific, cunoscut înainte încă de scriitori – au fost, la Gărâna, în anii 80, Herta Müller, Richard Wagner, Mircea Cărtărescu, Ioan T. Morar, Mircea Mihăieş, Viorel Marineasa. Satele Wolfsberg şi Weidentahl au aspect de mici cantoane elveţiene. Pemii, aşa sunt numiţi nemţii de aici  de către bănăţeni, au fost colonizaţi ultimii, târziu în secolul al XIX-lea, din Boemia. Rostul lor era acela de a furniza cărbunii din lemn pentru furnalele din Reşiţa. Prin anii 80 erau cu toţii acolo, o populaţie intact germană, cu straie specifice, oameni de munte muncind din greu la gospodăriile lor ţărăneşti, cu vite uriaşe şi o prosperitate curată, cu case cochete împodobite cu muşcate la pervazurile geamurilor. După revoluţie s-a petrecut aici o nenorocire. O dramă. În toată vremea comunismului, aceşti oameni nu păreau doritori să plece, în 1991, dintr-o dată la semnalul nefericit al învăţătorului din Wolfsberg au plecat aproape toţi într-un singur an în Germania. Aceste aşezări frumoase păreau definitiv condamnate la ruină asemenea unei alte localităţi de peste coama muntelui pe nume Lindenfeld (subiectul unui roman al lui Ioan T. Morar) care a fost părăsită de pemi prin anii şaptezeci, aceştia mutându-se pe câteva străzi la Caransebeş.  Au rămas în urma lor ruinele caselor, a cimitirului şi a bisericii catolice la peste o mie de metri altitudine între pajişti şi brazi. Părea că şi celelalte două localităţi vor apuca pe acelaşi drum. Şansa lor, absolut neaşteptată, s-a datorat fără îndoială (şi) prestigiului cultural dobândit prin ”advertisingul” oral al membrilor de atunci ai taberei generaţiei literare optzeciste de la Crivaia în lumea culturală din Timişoara. După 1991 casele au fost cumpărat la preţuri mici de scriitori, artişti plastici, universitari şi au fost recondiţionate cu gust, mai apoi au apărut primele manifestări culturale private. Sculptorul timişorean Bata Marianov, emigrat în Germania în anii 80, a revenit, are casă cumpărat la Wolfsberg şi a organizat câţiva ani o tabără de sculptură care a împodobit coastele cu pajişti de pe marginea şoselei cu sculpturi, printre ele uriaşa siluetă de lemn a unui cal care aduce aminte de Rosinanta. Dintr-o dată locurile au început să capete un aer proaspăt: artă, brazi, pârâu montan, vechi denumiri nemţeşti, turme de oi, tălăngi, şi case devenite pensiuni. După încă vreo câţiva ani Liviu Butoi, cunoscutul jazzist de pe malurile Begheiului care are şi el casă în Wolfsberg-Gărâna, a organizat concert pentru cunoscuţi în şura casei lui Puba Hromadka, alt nume de soi al genului. În şură s-au întâlnit Paul Weiner, Liviu Butoi, Kamocsa Bela,  nume importante în jazz şi blues. De atunci lucrurile au evoluat, au căpătat dimensiuni internaţionale, s-a ivit managerul Marius Giura, şi din Gărâna s-au mutat cu toţii în, celebra de acum, Poiana Lupului, cu tot cu gulaşul moştenit din vremea începuturilor jazzistice. Au venit nume uriaşe să concerteze în acel Ranch musical – aşa cum anunţă o scândură atârnată deasupra intrării. Scena Festivalului are toate dotările şi e pe măsură exigenţelor, în rest totul e aşa cum o tot repetă pe scenă Florian Lungu – alintat cu diminutivul Moşu’ de împătimiţii genului – un soi de Woodstock valah mondial al jazzului. În faţa scenei sunt butuci pe care stă lumea înfofofolită noaptea cu pături ca să înfrunte frigul nopţilor de munte. Au răsunat în nopţile de la Poiană instrumente vrăjite cu instrumentişti pe măsură: Jean Luc Ponty sau Jan Garbarek, anul acest Charles Lloyd, Miroslav Vitous sau Mike Stern. Repere absolute pentru cunoscători. Ciudăţenia este că în ciuda dificultăţii acestei muzici, audienţa a tot crescut de la an la an, la ultima ediţie a devenit fabuloasă, cu aproape zece mii de spectatori în seara de sâmbătă, sute de corturi, sute de focuri pe marginea lor, mii de sticle goale depozitate (aici se vede nivelul cultural al participanţilor!) în zeci de containere de gunoi, ambuteiaje, maşini din Timişoara, Bucureşti, Oradea, Cluj, o nebunie colorată, muzică de jazz şi rock peste tot, învăluind poliţia, praful, focurile, berile, chiotele, junii rockeri seduşi de sunetele ghitarelor bas şi de aerul tare al muntelui.  Rafinamentele jazzului pentru o mulţime mare pare de necrezut şi chiar este aşa, într-o postmodernă victorie a  artei înalte, dobândită prin seducţia muntelui. Bykeri, metalişti, rockeri,  sculptori,  pictori, scriitori, jurnalişti, universitari în espandrile iar la Weidenthal, în satul vecin, în biserica învăluită de umbra unor brazi uriaşi, mărginită de o pajişte pe măsură, prima ediţie – la vremea prânzului – a Festivalului de muzică veche, organizat de Asociaţia muzicală timişoreană Musica Antica cu două concerte. Unul susţinut de Flauto Dolce Ensemble din Cluj, înveşmântaţi ca nişte castelani transilvani, diriguiţi muzical de Zoltán Majó. Mai apoi un alt concert, absolut electrizant, al unei trupe belgrădene Ensemble Renaissance care au cântat cu instrumente bizare o muzică cu un ritm aproape de cel de la Poiana Lupului. Au fost şi aici iubitori de muzică rafinată dar şi… bykeri, rokeri, metalişti cu capetele învelite cu năframe colorate pestriţ ca ale piraţilor din vremea căpitanului Drake. La Gărâna se petrece ceva absolut interesant. O seducţie culturală fusion care trebuie amplificată în anii care vin!

Aş fi tentat să discut despre  Viorel Marineasa în termenii postmodernismului, nu neapărat ca să fiu în pas cu moda hermeneutică, nu asta mă interesează, ci alt fel, să dau un nume tehnic unor gânduri sau, mai degrabă, unei anume stări în raport cu creaţia literară aşa cum o resimt la şase ani după revoluţie, pentru că, orişicât, nu ne putem comporta ca şi cum aceasta nu s-ar fi întâmplat. Nu trăim în literatură într-un timp paralel, august şi abstract, nimic nu ne îndreptăţeşte să ne mai legănam în iluzia că stăm în literatură ca odinioară, într-un fel de spaţiu privilegiat şi prestigios. S-au dus toate astea, nu mai există, şi poate că tocmai această cădere din fostul “paradis romantic” să fie un alt nume posibil al postmodernismului. În fond, modernitatea toată este o prelungire a gesturilor insurecţionale romantice, creatorul era, şi pentru unii încă mai este, ceva deosebit de restul semenilor săi şi, de aceea, trebuia să fie obligatoriu nonconformist, altfel, diferit Creatorul modern (romantic) din vechiul regim era beneficiarul faptului că era mai liber decât semenii săi, numai că astăzi nu mai ştiu exact cât anume din această libertate şia câştigat-o şi cât anume era expresia unei complicităţi interesate a autorităţilor, odată ce  nu eram de fapt liberi cu excepţia fireşte, a celor câţiva dizidenţi. Ce este aşadar postmodernismul românesc? Expresia, dacă este, a unei treziri la realitate, faptul ( vulgar?) că istoria dat un picior în fund şi ne-am trezit liberi într-o lume liberă. Nimeni nu mai jinduieşte la libertatea” noastră (a scriitorilor) şi de aceea nu mai putem fi altfel, cărţile noastre le citim între noi, revistele noastre circulă precar, am devenit indivizi oarecare într-o masă de indivizi oarecare. În postmodernism, în postistorie, cum i se mai spune, nonconformismul romantic a devenit conformism burghez, sărăcia nu mai este simbol al unei spiritualităţi compensatorii, valorile ideale sunt concurate de cele materiale, acumularea nu mai este un fapt reprobabil şi nici pragmatismul o lipsă de nobleţe. În postistoria fostelor regimuri comuniste privilegiile aristocratice ale stângii romantice au fost abolite în numele egalităţii de şanse liberale care declanşează competiţia valorică.

De ce am spus toate astea?  Păi, ca să vă arăt că Viorel Marineasa a fost postmodern înainte de vreme, el şi alţii asemenea lui: el şi aceia sunt pregătiţi pentru lumea de azi. Mai precis încă: Vio Marineasa a fost postmodern, chiar dacă intermitent, pentru că trăia în provincie, şi astăzi, nu-i aşa ? – întreaga literatură română este o provincie, nu din punctul de vedere al autorităţii care ar oprima-o. Şi nici pentru ca nu i s-ar mai aloca fonduri de la buget. În postistorie, nici să fie gratis revistele literare nu se citesc, ar putea fi cei mult folosite în cămară la rafturile cu borcanele de dulceaţă. Postistoria nu mai citeşte şi dacă ne mulţumim să o privim în felul vechi, cu superioritate şi condescendenţă, recădem în vechile năravuri. Pentru postistorie şi pentru postmodernismul care-i dă conţinut, provincializarea literaturii este o provocare necesară, un teren de câştigat. Aşadar Viorel Marineasa trăieşte în provincie şi cu provinciali.  Din când în când îmi aduc aminte, mergeam la Bucureşti şi atunci eram moderni, ne împărtăşeam din prestigiul nonconformismului, al revoltei şi al dispreţului faţă de tot şi faţă de puterea politică. De altfel singurul lucru care s-a păstrat de atunci în vremurile de azi este tocmai febrilitatea gândului politic: modernii din postmodernism nu fac politică, o privesc cu dispreţul aristocratic de odinioară, în timp ce postmodernii nu o resping, pentru ca sunt pragmatici şi nu le este indiferent cum trăiesc. Paradoxul este că şi modernii fac politică, se aranjează, cum se zice, nu le este nici lor indiferent cum trăiesc, ei sunt nişte postmoderni mascaţi deoarece refuză să decadă, pentru ei politica este o provincie a spiritului. Aşadar mergeam în capitală, la centru ca să ne împărtăşim din prerogativele auguste ale modernismului, eram şi noi nişte nonconformişti, ne conformam cu nonconformismul, stăteam la birtul scriitorilor întotdeauna la aceleaşi mese şi în acelaşi grup, modernii nu pot trăi altfel, ei aparţin unui grup care se împărtăşeşte din aceleaşi idealuri, nu pot fi indivizi oarecare printre indivizi oarecare, ca postmodernii. Modernul este boem, adică se îmbată straşnic şi îi înjură pe proşti şi pe securişti, aşa cum făcea ca fie-iertatul Virgil Mazilescu şi cu treaba asta sunt de acord şi astăzi: spiritul critic, chiar înjurătura exasperată, nu este nici modern şi nici postmodern,  el ori există ori nu, în acele momente ne încărcăm bateriile, cum se spune, cu privilegiile modernului care putea, măcar să înjure la o masă de birt. Reveniţi acasă, recădeam treptat în postmodernism, chiar dacă  „boemizam”  după puterile noastre, făceam şi noi ce trebuia făcut ca să fim moderni, numai că provincia ne învăluia treptat cu indiferenţa ei postmodernă. Şi mai era ceva, tot hălăduind noi în fel modern prin provincie, prin cimitirele oraşului cu un radiocasetofon cu muzică de Chopin sau pe dealurile Radnei, prin oraşele cu aer austro-unguresc inevitabil, am început să descoperim diferenţa, individualitatea locurilor. Am ieşit din rând pe cont propriu. La urma urmelor, ceea ce ne rezervă pe viitor postmodernismul este tocmai ceea ce descopeream noi atunci, şi anume istorii particulare, descentralizarea subiectelor şi prin ele, a felului de a scrie, astăzi se poate observa o mişcare mai largă de evadare culturală de sub tutela capitalei şi poate că postmodernismul ne rezervă – vai nouă! – o federalizare a literaturii române. Ieşenii îmi par cei mai dinamici, îşi amintesc de tradiţia lor culturală care nu este nicidecum de pe ici, de pe colo, ştiu politologie şi sociologie, filozofie, istorie, ştiu  de toate şi, mai ales, au o febrilitate ideatică pe care o regăseşti şi în felul în care scriu, nu au pornirea romantică a modernilor captivi ai scrisului bine întocmit. Ce să mai spun de edituri, de reviste? La fel îmi par a fi astăzi Braşovul, Târgu-Mureş, Oradea – centre care se încăpăţânează obstinat să promoveze poezia, şi, pe ici, pe colo, proza. Iluzii postmoderne într-o mare de indiferenţă şi nu mă contrazic: pentru postmoderni indiferenţa este obiect de lucru care trebuie tratat pragmatic şi nicidecum întorcându-i spatele. Am uitat Sibiul, trebuie amintit pentru că participă şi el la federalizarea literaturii, la fel Clujul aulic universitar, puţintel academizant. Prefer Iaşiul. În sfârşit! Asta e! Nu ştiu dacă ăsta, chiar ăsta, o fi postmodernismul, în fapt nici nu mă interesează. Ori îi zicem aşa, ori altfel, l-am trăit cu Viorel Marineasa înainte de a-i şti numele.

Istoria a vrut ca să petrec toată revoluţia împreună cu Viorel, din seara de 16 decembrie şi mai apoi în toate zilele care au urmat acelei catastrofe a vechiului regim. Au fost momente halucinante care ne-au schimbat viaţa, astăzi toată lumea este altfel, totul se modifică din temelii, trăim într-o societate liberală în raport cu anii aceia, chiar dacă departe de felul în care o visasem noi atunci pe străzi. N-am priceput atunci cât de complicat va fi totul, cât de inepuizabil este cinismul, prostia şi toate demagogiile care păreau definitiv înfrânte de miracolul solidarităţii din acele clipe. Astăzi trăim amândoi într-o altă lume, tenebroasă uneori, alteori exasperantă, greu de suportat, cu toate acestea liberă. Şi poate că tocmai acesta trebuie să fie preţul libertăţii, poate că nu se poate altfel, şi nici nu se poate. Răul, minciuna, demagogia deşănţată sunt libere şi acum îmi dau seama că am luptat pentru ca şi acestea să fie libere, chiar dacă noi credeam atunci altfel, cu o naivitate care nu era a noastră.

Îmi dau seama că n-am prea spus ce vroiam, sunt prea multe de spus şi prea complicate, totul este astăzi altfel, până şi literatura e alta, nu mai poate fi la fel, şi ea a intrat în cataclism, în criză, şi de aceea ar trebui regândit totul, ar trebui să ne asumăm altfel condiţia de scriitor, să ne adaptăm individualismului din lumea în care trăim. Literatura nu-şi mai este suficientă sieşi. Îi prinde bine această stare de semianonimat în care s-ar putea să aibă răgazul să se întoarcă asupra sinelui din alte unghiuri, cu alte perspective, cu o altă experienţă de viaţă. Viorel Marineasa ştie toate astea pentru că scrie autentic, adică iritat de ceea ce trăieşte; din inconfortul acesta se naşte creaţia adevărată, aceea care nu-şi cheltuieşte exultările în succese facile. Să scrii pentru că eşti captivul acestei îndeletniciri, să scrii ca să te motivezi într-o lume infinit mai deşteaptă, mai gureşă, o lume care ştie să izbândească, o lume care mimează totul cu iscusinţă, o lume la care ai visat şi care acum te dă la o parte, ca să aducă iarăşi mediocrităţile în fotolii pe căile întortocheate ale aceloraşi jocuri care au întreţinut şi ieri ca şi astăzi aceeaşi insurecţie a nonvalorilor. Singura mângâiere în toată această panoramă a deşertăciunilor este aceea care ne învaţă că valoarea literară este un dat fundamental care nu se poate negocia, ea există pur şi simplu, iar acest lucru îi este suficient oricâte eforturi se cheltuiesc zadarnic prin unghere pentru ca realitatea aceasta să fie înlocuită cu utopia iluzorie a unor alte ierarhii.

Suntem promotorii unui turism pentru rafinați. Ai unui turism sărac. Turism de nișă. Pe când un turism chefliu?

*

Ultima clădire din Obârșia. Domnul Cerbu și-a botezat casa Cabana Cerbu. I-a pictat-o un neamț din Petriș, care se vădește a fi agentul veterinar Puiu Popovici din Lipova. Pe ziduri (de fapt, pe scânduri, căci casa-i din lemn) se zbenguie Chip și Dale, Tom și Jerry, Yin și Yang, păsăruici pe ram, lei în junglă. Flutură un drapel, „steagul lui nemțesc”, zice domnul Cerbu, adică al maistorului, însă noi deslușim simbolistica Greenpeace. „Aștept să trag corent”, se exprimă cu îngrijire stăpânul acestor minunății.

Lăsăm satul. Urcăm spre sălașele obârșenilor de la Fântâna Ursului. La baba Varvara e rând în bătătură. Deschidem portița de la târnaț (= pridvor). O treaptă amplă din piatră. Măturile, lopata – după ușă, sculele la locul lor. Firangul (= perdeaua) la ferestruica de la intrare. Baba Varvara nu-i acasă. S-a dus la Domnul.

Baci Aron are spre 90 de ani. Îi place numa singur. El și șapte capre. Nici iarna nu coboară în sat. Pulover Calvin Klein și opinci. Acoperișul sălașului, din paie și din fân, tasate, peste care a crescut un mușchi gros, se schimbă o dată la 50 de ani. (La întoarcere îl vom găsi pe baci Aron dormind direct pe pământ, înconjurat de vietățile sale. Doarme iepurește.) La alt sălaș au venit întăriri: nepoții în straie lejer-orășenești manevrează abil cositoarea mecanică printre acareturile primitive.

Suim până pe culme. Munții Codru-Moma. Măgura Ciunganilor. Crișul Alb. Valea Teilor. Vârful Leurzii. Se pornește un vânticel. Nu-i chiar ca în Alpi, dar e bine.

VIOREL MARINEASA

*Proiectul Spații pustii al Asociației culturale Ariergarda. Note de lucru

Numai că în ciuda acestor acte de curaj civic, aici şi în alte părţi ale ţării, rămân intacte urme ale vechii culturi în moştenirea ei naţional-comunistă sau, dacă nu aşa, atunci în toate cele pe care le enumeră atât de convingător Eugen Negrici în volumul Iluziile literaturii române. Observaţiile de acolo, de un radicalism cum rar mi-a fost dat să citesc în ultima vreme sunt în măsură să ofere una dintre căile terapeutice posibile. Calea nu e neapărat nouă şi nici originală. Poartă un nume larg folosit, deşi puţin pus în pagină şi gândire: SPIRITUL CRITIC. În afară acestuia riscăm să ne scufundăm în somnul unor aproximări mitologice despre noi şi ale noastre în ideea: totul e bine şi „valorile naţionale” intacte. Nu zic să le demolăm: zic să le revalorificăm, să le punem în pagină, să ieşim din eminescologisme care liturghisesc, din blagianisme asemenea, din judecăţi ocultate de analize şi să procedăm invers, să judecăm şi să analizăm într-o concomitenţă a demersului şi a reflexiei, şi nu prin suspendarea examenului axiologic prin cel analitic. Dacă nu facem aşa, vom construi mausoleuri, vom ridica socluri şi vom încremeni la umbra unor statui de mari clasici în numele cărora vom practica jandarmerii culturale şi indignări ofuscate. De unde vin aceste apucături. Poate că din rădăcinile noastre, vorba lui Mircea Eliade, arhaico-mitico-magice transferate.

Daniel Vighi

Sursa: revista Orizont

George Braque

Într-una din zile mi-am reamintit de povestea polonezului criminal de război şi am zis să facem o carte cu perspective multiple şi cu scriituri de la vremea liceului pînă la cele hîrşîite ale optzecismului epic. Pornim la drum cu Viorel Marineasa, Helmut Britz, Borco Ilin, Lavinia Bălulescu şi liceenii năbădăioşi Tudor şi Vlad, şi vom vedea dacă iese cartea cu criminalul de război. Singura condiţie pe care ne-am impus-o este să participăm colectiv la descoperirea polonezului.

Fragmente pe reportofon

Reporter: …şi-a spus Javolschi atunci cînd a venit. …s-a dat drept polonez! Helmut, înţelegi dom’le? Asta e istoria, practic a stat ascuns aici din 1945. Era necăsătorit?

Zoltan Helleport: …nu, nu… era căsătorit, a venit cu o femeie de unde a venit el, cu ea a venit din Polonia, aici în Bulci, în satul ăsta că e mai retras, şi în 1964, cam aşa, cam pe atunci, nu mai ştiu exact anul, dar putem întreba pe alţii mai în vrâstă (sic!). Au venit două maşini negre de la Bucureşti, şi s-o adunat lume multă din sat şi o femeie, mama lui Ion Ardeleanu, care era tînăr mecanizator, tractorist la Gostat, ea nu mai trăieşte, da el, fi’-su’, trăieşte şi vă poate spune, şi mama lu’ Ion Ardeleanu a început să se vaiete ca muierile: „da’ unde îl duceţi pe Gheorghe al nostru”. Avea 70 de ani când l-au luat: „da’ unde îl duceţi pe Gheorghe”, zicea femeia şi atunci domnii aceia au spus cum e treaba: „nu plângeţi după el că nu ştiţi voi ce criminal e ăsta, că a omorît în lagăr copiii şi după aceea mamele veneau la rând”.

Reporter: da’ ce era el, polonez?

Zoltan Helleport: Nu, nu era, aşa s-a pretins cu femeia lui care a murit prin ‘57, la spital la Lugoj, da’ lumea zice altfel, ar fi spus cei care au venit să-l ridice că era doctor din Ucraina şi ar fi avut gradul de colonel.

Reporter: …era, cum se spune, criminal de război.

Zoltan Helleport: Aşa umblau vorbele, cică ăia de l-au arestat i-au spus pe numele lui adevărat şi el pe dată n-a mai zis nimic: „Ivan Ivanovici Androhov”, au zis, „eşti arestat în numele legii pentru crime de război!”

Data trecută, când s-o luăm către izlaz, am nimerit, în dreptul bisericii ridicate de Antoniu Mocioni, peste-o femeie cu vârstă incertă. Cineva a întrebat-o cum de-s localnicii romano-catolici, iar ei nu vorbesc decât româneşte şi nici o boabă în altă limbă. Ea şi-a încreţit fruntea, într-un zdravăn efort de memorie, apoi ne-a spus că ştie de la mamă-sa că, atunci când au venit cei bătrâni la Bulci, foloseau alt grai, nu ţine minte care. Nemţeşte? ungureşte? bulgăreşte, poate? Nu, nici vorbă. Ce rău îmi pare că am uitat, mai zise femeia. N-am putut să scoatem nimic altceva de la ea. Şi am vrut să ne îndreptăm spre brod, adică spre barca fixată ca un câine pe sârmă cu care poţi traversa Mureşul, dar un ins a insistat să mergem întâi la cimitir, că doar aşa facem un tur complet. Greşesc: spre cimitir am pornit după ce ne-am despărţit de medicul ursuz care avea grijă de vreo treizeci de tuberculoşi incurabili. Purta pe umeri un halat trist, asemeni celor din dotarea bolnavilor, avea prohabul desfăcut la izmenele pe post de pantaloni, legate cu aţă. Nathalie m-a întrebat dacă ăsta-i administratorul; a bulbucat ochii ei splendizi atunci când am lămurit-o că-i doctorul. Ce vrei, suntem la capătul lumii, la Bulci, aici poţi ieşi din contingent abandonându-ţi trupul într-un salon cu ofticoşi; sau să mimezi că ai cultiva plante exotice (laolaltă cu straturi de morcov şi de pătrunjel pentru nevoile spitalului) în sera Jugendstil cu o parte din geamlâc rezistând după atâtea dezastre, căci girueta metalică din exterior te avertizează, printr-un joc de goluri, că ai de-a face cu o construcţie ridicată în 1912.

Acum străbatem păşunea printr-un strat subţire de zăpadă, atunci treceam prin iarba înşelătoare din care, pe alocuri, ţâşneşte apa. Atunci eram cu Helga, cu Martin, cu George, acum suntem cu Helmut, cu Lavinia, cu Borco, le gustăm impresiile ca nişte veterani. Prevăd totul. Mai avem cincizeci de metri. Laczi Heleport, de data asta, va deschide cu dexteritate poarta cimitirului. Privirea o să ni se lipească de pâlcul de conifere, acolo unde odihnesc soaţa baronului Mocioni şi administratorul de moşie. Vom copia inscripţiile de pe cruci. Vom înainta câţiva metri la dreapta, unde, acum în noroi şi-n zăpadă, zace monumentul funerar, frânt în două, al celui de-al paisprezecilea general al armatei revoluţionare maghiare de la 1848, 13 au fost executaţi la Arad, el a scăpat, s-a ascuns la Bulci, unde a putut să-şi provoace singur moartea, otrăvindu-se în pace.

Viorel Marineasa