Argument

George Braque

Într-una din zile mi-am reamintit de povestea polonezului criminal de război şi am zis să facem o carte cu perspective multiple şi cu scriituri de la vremea liceului pînă la cele hîrşîite ale optzecismului epic. Pornim la drum cu Viorel Marineasa, Helmut Britz, Borco Ilin, Lavinia Bălulescu şi liceenii năbădăioşi Tudor şi Vlad, şi vom vedea dacă iese cartea cu criminalul de război. Singura condiţie pe care ne-am impus-o este să participăm colectiv la descoperirea polonezului.

Fragmente pe reportofon

Reporter: …şi-a spus Javolschi atunci cînd a venit. …s-a dat drept polonez! Helmut, înţelegi dom’le? Asta e istoria, practic a stat ascuns aici din 1945. Era necăsătorit? (mai mult…)

Adela Dragomir, Alexandru Potcoava, Borco Ilin, Daniela Raţiu, Helmut Britz, Ivan Ivanovici Androhov, Lavinia Bălulescu, Oana Doboşi, Viorel Marineasa Hide

Data trecută, când s-o luăm către izlaz, am nimerit, în dreptul bisericii ridicate de Antoniu Mocioni, peste-o femeie cu vârstă incertă. Cineva a întrebat-o cum de-s localnicii romano-catolici, iar ei nu vorbesc decât româneşte şi nici o boabă în altă limbă. Ea şi-a încreţit fruntea, într-un zdravăn efort de memorie, apoi ne-a spus că ştie de la mamă-sa că, atunci când au venit cei bătrâni la Bulci, foloseau alt grai, nu ţine minte care. Nemţeşte? ungureşte? bulgăreşte, poate? Nu, nici vorbă. Ce rău îmi pare că am uitat, mai zise femeia. N-am putut să scoatem nimic altceva de la ea. (mai mult…)

Viorel Marineasa Hide

Akademie Schloss Solitude, Anna Konik, Eugen Bunaru, Gherhardt Csejka, Herta Muller, Petru Ilieşu, Serban Foarta, Traian Dorgoşan, Viorel Marineasa Hide

Interviu cu poetul Petre Stoica

Petre Stoica

Jimbolia. După Crăciun, 2003, în hol era brăduţul lui Petre de care ne-am mirat. Era fain, fain de tot.

Petre Stoica: …trebuia să mă înregistreze pentru…

(mai mult…)

Al. Muşina, Alsacia, Contrafort, Gerhard Csejka, Jimbolia, Mariana Marin, Petre Stoica, Piaţa Tien-an-men, Viorel Marineasa, Werner Sollner Hide

Moni Stănilă a publicat un volum de poeme cu care debutează performant artistic. Prin perseverenţă şi dorinţa de a scrie literatură de calitate, prin capacitatea de a aduce un suflu nou la cenaclul Pavel Dan, prin empatia faţă de colegii de poezie din Timişoara şi din ţară, Moni este scriitor format şi un câştig pentru literatura timişoreană şi implicit cea naţională. Timişoara nu are mulţi scriitori tineri profesionişti, implicaţi în proiecte literare moderne. În poezie, Moni Stănilă  se alătură lui Alexandru Potcoavă şi Tudor Creţu care scriu foarte bine şi proză. Asemenea lor mai sunt câţiva scriitori tineri care lucrează la cărţi personale şi de experiment – Daniela Raţiu, Alex Colţan, Adela Dragomir, Oana Doboşi. E de precizat că proiectele lor culturale, literare şi multimedia nu au în vedere dimensiunea pedagogică tradiţională pentru cenacluri. Provocările  sunt altele: alături de Viorel Marineasa Adrian Bodnaru şi subsemnatul, cei mai sus pomeniţi construiesc cărţi, happening-uri literare, produse multimedia care interferează arta plastică, muzica, internetul şi ficţionalul în produse… (mai nou) turistice. Ideea este că omul contemporan, ca şi cel din vremea cavalerilor sfântului Graal, este captivul ficţionalului. Al rătăcirii prin geografiile imaginarului în care se dedă unui turism în şi prin literatură. Revin la volumul Dogmatistei, cum îşi spune sieşi Moni Stănilă într-un joc cu muchiile lucioase şi impenetrabile ale adevărurilor de prin teologie care pretind credinţă şi resping pipăitul cartezian, fie el şi arghezian, al îndoielilor. Dogmatista joacă poetic la marginea unor lucruri care par ameninţătoare, care promit temniţe fundamentaliste pe care le survolează asemenea practicanţilor de sporturi extreme. Dogmatista scapă de ispita probelor pe care le cerea Toma, ucenicul necredincios,  prin invocarea  banalităţii vieţuirii proaste într-un fel de interpretare poeticească de tip De docta ignorantia (a cotidianului) pe urmele vlădicii Nicolaus din Cusa. Dincolo de neştiinţa ştiutoare a vieţii banale ameninţă toate primejdiile secolului lui Marx şi Hitler (ideologice, teologice, filozofice, politologice). Viaţa proastă ca tămadă, dar şi ca reper. Viaţa din veacul lui Jdanov ca ieşire/intrare în/din spaima cămăşii negre,  a celei verzi, brune, roşii. Mai nimic, aşadar, din realităţile primejdioase şi mântuitoare ale  dogmelor în versurile: „îmi amintesc gustul ploii imediat/după oprirea trenului/totul e atât de atent de/calm de parcă ar exista o/luciditate în înfruntarea noastră”. E de adăugat la ingredientele volumului Postoi parovoz, confesiunile dogmatistei (Editura Charmides Ninpress, 2009) lumea rusească: aici îmi pare că e un punct tare în originalitatea acestor poeme. Maica Rusia, cum i-am spus mai anul trecut într-un eseu nostalgic provocat de amintirea înceţoşată a unor filme precum Sclava iubirii sau Gară pentru doi, maica Rusia care trăieşte din veac printre dogme, în omenescul pudrat cu vodcă şi sound de armonică al asumării şi respingerii lor: „ne-a lovit/vântul ăla tăios de noiembrie/ne-a smuls fesurile/sovietice şi le-a purtat/peste câmp/eram duşmanii noştri/şi singura căldură era în plămâni/nu te îndepărta prea tare/ca în desenele /chinezeşti/flutura părul nostru în alb/parcă /din noi pornea generaţia copiilor emo/nu te /îndepărta prea tare/zăpada s-ar putea să ne/acopere cu totul/departe/printre fesurile sovietice”.

Cel mai de seamă atu al volumului Postoi parovoz, confesiunile dogmatistei este sugestia vagă a unei ameninţări la pândă îmblânzite, ca printr-un efect placebo, de poezie care ne dă asigurări liniştitoare că orice ar (mai) fi (să fie), un lucru e clar: „Departe, în cetate viaţa tropota…”vorba mogulului poeziei, maestrul Bacovia.

Daniel Vighi

Adela Dragomir, Adrian Bodnaru, Alex Colţan, Alex Potcoavă, Daniel Raţiu, Moni Stănilă, Nicolaus Cusanus, Oana Doboşi, Tudor Creţu, Viorel Marineasa Hide

Scrisul performant al lui Viorel Marineasa este bine pus în valoare de volumul Despre Banat, în registrul normal (Ed. Modus P.H. Reşiţa, 2009). Cartea adună articole risipite prin publicaţiile culturale din anii de după revoluţie. Fără să fie o simplă antologie întâmplătoare de scrieri ocazionale, prozele scurte din volum nu sunt nici pe departe jurnalism rutinier. Ba dimpotrivă, organizarea cărţii şi conţinutul ei descriu un program cultural şi de investigaţie omenească pe o formula des pomenită azi a documentarului ficţional. Un scenariu epic care aminteşte de isprăvile celor de pe la Discovery sau History Channel. Mai mult încă: autorul cotrobăie prin cămara istorică şi culturală a unei lumi cvasiexotice, căreia ştie să-i extragă savorile. Incursiuni în acelaşi timp în destine omeneşti mărunte într-o tradiţie inaugurată în proza bănăţeana de Sorin Titel, el însuşi stârnit de enorma lume a măruntelor destine cehoviene. Adăugaţi aici parfumul documentului într-o manieră care aduce aminte de începuturile epice al Burgtheaterului provincial al lui Livius Ciocârlie. Lumea lui Viorel Marineasa este aceea a superbului poem traklian pe nume Grodek garnisit cu amintiri la îndemână spuse direct, cu îndătinări de contabil conştiincios „în ce mă priveşte: mi-am regăsit strămoşii dinspre tată în cartea funciară habsburgică de la 1810 (cap de familie: Mihu Marineasa, satul lablaniţa, nr. de casă 137, proprietăţi – 4 jugăre arabil, l jugăr fâneţe, 1260 stânjeni pătraţi gradină, livadă, loc de casă). De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, oamenii locului au trăit în teritoriul controlat de regimentul grăniceresc, desfiinţat apoi, la sfârşitul veacului următor, dar organizarea militară, cu toate rigorile şi restricţiile ei, a lăsat urme adânci în mentalitatea lor (şi o nostalgie pentru ordinea pierdută), căci despre comunioane şi hauswateri se mai vorbeşte şi astăzi, iar porecle ca Hărgot, Şlaifăru, Ştigliţ, Zîrţă, Fraităru, conţin istorii, dar şi un pic de istorie.
Unchiul dinspre mamă, om cu doar patru clase, dar trăit la Budapesta, la începutul secolului, în preajma unui conte cu vederi de stânga, deci acel losîm Caraca; mi-a deschis gustul pentru insolitarea povestirii, căci, spre exasperarea familiei, în lungile sale numere solistice amesteca propriile păţanii cu episoade prelu(cr)ate din Jokai sau din Joseph Roth, pe care, spre ruşinea mea, el îi citise de cel puţin zece ori.”
După cum lesne se poate constata din fragmentul de mai sus, amestecul de viaţă, istorie, cultură este pregândit (ca să vorbesc în registrul autorului). De la Jókai Mór şi Roth la contele cu vederi de stânga şi până la numele persoanelor istorice devenite personaje într-un epic al căutării, totul este rafinat, redactat cu eleganţă a frazării şi cu o bună măsură a efectelor: de la umor, la autoironie, de la asumarea culturii mărunte la aceea a istoriei. Câteva fraze cu valoare de testimoniu poietic (cum ar spune cei dedaţi cu semiotica) ţin loc de vorbirea noastră metatextuală într-atât de bine se recomandă prin intertext, metatext, omenesc. Aici e aici-ul meseriei epice a lui Viorel Marineasa, în această ştiinţă arătată tuturor şi garnisită cu viaţa proprie, cu viaţa provinciei, cu praful de prin fiocurile (sertarele n.n.) istoriei. Orice poate deveni reper istoric în imaginarul locului într-un soi de aplicaţie sui-generis. Iacătă, bunăoară, ce va fi să fie pentru viitorime druckerul – numele obştesc al microbistului de azi care se extaziază la golurile lui Gigel Bucur. Aşadar „Druckerul (sau drucărul) există”, ni se spune „ca si micul burghez, de când lumea.” Mai apoi este construit un adevărat letopiseţ al faptelor celor de demult ale unei istorii arhetipale cu finalitate la Ceasul din faţa Operei, ştiut şi sub toponimul La golumbi: „El”, drukerul de Timişoara, de Lugoj, de Lipova, „a asistat şi a participat sufleteşte la confruntarea dintre viteazul Rahan , campionul schimbărilor, şi vrăjitorul Handak, apărător al statu-quo-ului constând într-un comunism primitiv aflat la discreţia mirajelor. Atunci s-a semnalat şi prima tentativă, reuşită, de a trişa în sport, soldată cu moartea revo¬luţionarului şi cu menţinerea «regimului».” Epicul curge mai apoi într-o nesfârşire prelungă, într-o peregrinare mitologică la fruntariile vremurilor care au adăpostit înfruntările asistate pe margini de nelipsiţii druckeri. La începuturi aceştia au avut parte de competiţii sângeroase care, mai apoi, s-au liniştit şi a crescut invers proporţional fierberea de pe margini a druckerilor, a pariurilor, patimile, sudălmile, îmbrâncelile. Aşadar “Mergând pe firul istoriei, druckerul (numit, desigur, altfel) a palpitat la luptele gladiatorilor, la turniruri, la corride. Treptat, sportul s-a curăţat de cruzimi şi a devenit un joc, o joacă pură, un fairplay. Din păcate, substratul de violenţă pe care natura uma¬nă îl ascunde izbucneşte la soroace cu o mare plăcere a perdiţiei atât în arenă, cât si în tribună. Noi, cei de astăzi, dăm târcoale acestei stări diavoleşti, în astfel de împrejurări, blândul drucker a devenit un fanatic, un fan. Să nu ne facem iluzii. Bonomia sa a fost întotdeauna aparentă şi a mers mână în mână cu succesul.”
În capitolul despre patria restrânsă nu putea lipsi cartierul adolescenţei evocat pe marginea subţire a reveriilor, a romanţei cu iz de salcâm de pe uliţele bătrâne din anii de demult: „De fiecare dată când calc în Fabric mă copleşesc bufeuri de emoţie cretină. Sunt nişte ani pierduţi (sau câştigaţi?) acolo. Nu pot să nu privesc cu un amestec de tandreţe şi de ab¬jecţie la acel stârv tânăr cu care, cât de cât şi obligatoriu, mă identific.
Abordez, de data asta, cartierul cu nepăsare şi, părelnic, fără strategii speciale. Totuşi intru pe Eroilor, strada pe care mă întorceam noaptea acasă, după ce pierdeam ultimul tramvai. Subconştientul lucrează.” Peste tot în prozele lui Marineasa, subconştientul lucrează şi nu se lasă ademenit în braţele „părelnice”, vorba autorului, ale lirismului moale. Emoţie survolării toposului este, de bună seamă „cretină”, cum poate fi altfel pe când mergi într-aiurea prin locuri oarecare. De aceea, zic, abordarea musai să fie „cu nepăsare” şi abia când instanţa narativă păşeşte pe Eroilor, strada pe care se întorcea illo tempore acasă după ce era pierdut (şi) ultimul tramvai, atunci doar, adică în momentul în care intră pe Eroilor, deodată percepe Instanţa că „Subconştientul lucrează”. Şi lucrările sale sunt epice, comemorative şi rememorative, jurnal frust, notaţie ciudată, întâmplări neaşteptate şi personaje pe măsură cum este şi gazda Dorogy-bácsi, care „avea nevastă nemţoaică.” Tot omul are saga lui, istorii sucite şi meandre ale destinului: Aceasta (nemţoaica, desigur) „fusese măritată înainte cu un român.” Alături de ea şi de gazdă vieţuieşte „Vecinul, domnul Popmarc, un bihorean.” Şi el „trăia cu o unguroaică.” Pe urmă, în fel neaşteptat ni se spune că „într-o magherniţă din fundul curţii îşi ducea existenţa boemă poetul-prozator Ecovoiu, venit din Regat să cucerească Banatul covârşit de sonci si de osânză.” Temele de largă cuprindere banatică sunt şi ele prezente peste tot: “Dorogy-bácsi, strungar de meserie, ajuns la pensie, nu se considera nici ungur, nici român, deşi era din fiecare câte un pic, zicea (conformându-se ideologiei proletariatului!) că-i inter¬naţionalist.” Politica nu lipseşte: maistorul Dorogy-bácsi, gazda, „totuşi în tinereţe nu aderase la comunism, ci la social-democraţi şi nu scăpa nici un prilej fără a le face elogiul. Cât despre ceilalţi, se pronunţa net: «Comuniştii, băiatule, or fost nişte fagabunţi, niciun muncitor serios nu-i băga în samă.» Avea câteva teorii simple şi manii nevinovate. Când ieşea în curte recurgea la o numărătoare menită să învioreze fiinţele mărunte (prunci, căţei, pisici, găini) şi să le câştige bunăvoinţa: «Cip-ceac-cec Havlicek. Cip-ceac-cec. Havlicek». «Tot ce-i mic îi frumos», spunea cu convingere. «Dar gongile?» îi aruncam câ¬teodată. Rămânea o secundă perplex.”
Finalul evocării merită toţi banii, e şi absurd, şi gratuit, ludic, cu umor. Alteori Viorel Marineasa îşi desfăşoară întinsele ştiinţe şi cunoştinţe despre provincie în istoriografia ei mai mult neştiută, anonimă şi prăfuită, asemenea pălăriilor de fetru din dulapul bunicilor izgonit undeva prin pod sau şopronul din spate. Într-o prefaţa la studiul unei cărţi despre Comunioanele grănicereşti bănăţene (2002) ni se dau asigurări că respectivul demers (autor Petru Hamat) este incomod şi anunţat polemic. „Avem”, ne dă asigurări cronicarul cu sfătoşenie hermeneutică şi conform protocolului care se cere, „a face cu o sinteză a cercetărilor privind «starea grănicerească» a Banatului de sud în perioada 1768-1872, dar, firesc, aria contextuală este mai largă. Investigaţia pleacă de la „cronicarii” acestui spaţiu (Ehrler, Griselini, Stoica de Haţeg) şi se prelungeşte/se întrepătrunde cu studii fundamentale datorate unor Coriolan Buracu, Antoniu Marchescu, Cornel Grofşoreanu, Patriciu Drăgălina, Petre Nemoianu, H.H. Stahl, Bujor Surdu, Costin Feneşan, Nicolae Bocşan, Liviu Groza ş.a.”
Întotdeauna evocările cu lumini şi umbre, fără false exaltări locale desfăşoară deliciile culturale cu un soi de vioiciune epică. În imaginare călătorii livreşti cu gust de parti-pris localist autorul nostru mărturiseşte franc: „Cred că am atins sfârşitul.” Adaugă repede, punând surdină constatării: „S-ar putea vorbi de o altă călătorie la pseudo-capătul lumii.” Aceeaşi nuanţare critică, şăgalnic-revendicativă, evitând stereotipurile regionale, asumându-le mai apoi din nevoi de vraisemblence epic şi interpretativ în care „Banatul încrezut”, şi „habsburgic”, iată, „oferă suficiente prilejuri” – de călătorii la Punta Arenas, ca să dau nume simbolic capătului lumii. În urmă cu un veac şi mai bine ceea ce am botezat azi prin sintagma „multiculti” (obosită prin frecvenţă frenetică) este nuanţată cu aplomb: „Că inşi şi comunităţi s-au îngăduit în interculturalitate şi în pluriaspecte, asta nu e o realizare de sistem, ci, în primul rând, oboseală, lehamite, cedare, ieşire parţială de sub ordine, acolo unde canonul a fost vulnerabil, îngălare de adio, oportunism.”
După retorica conceptualist-generalizatoare cu iz de „cultural studies” revenim la poveşti. La destine. La întâmplări unde toposul e tare şi bate tot prin suspans exotic. Iată-l pe „Lenau – cântecul pustei ungureşti ieşit dintr-o ostenită vână austriacă/ nemţească, un prunc părăsit de un tată ce ar fi trebuit să fie războinic, dar a eşuat la Viena, în cazinouri şi-n hemoptizii; urmarea a fost că Fiul, încercând să inventeze noi teritorii, a mai avut snaga de a da o Cântare a Americii, exasperată si tandră, deci cam pe dos, prima a unui bănăţean, chiar dacă unul de factură incertă”. Şi pentru că tot veni vorba de canon, de valori dincolo de dubii axiologice este adus în „cestiune” Eminescu pentru a sfârşi printr-o măiastră şerpuire prozastică taman în braţele … Adrianei Babeţi: „Să adăugăm, cu tâmpă simetrie academică, periplul îndurat de Eminovici, adolescent atras de complotistul interstatal Iulian Grozescu în berăriile din Fabrik-Temeswar pentru a exalta o cauză naţională necoaptă si pentru a consuma numaidecât halbă după halbă, în virtutea dreptului popoarelor la autode¬terminare, ca să fie dus apoi la Comloşu-Mare, unde contesa Nako îşi sporea dubios de graţios domeniul, scontând pe faptul că în veacul următor ar izbuti să-si simuleze moartea-n braţele Adrianei Babeţi.”
Am evitat ani de zile să scriu despre doi dintre cei mai buni prieteni şi colegi de drum epic, îl numesc pe Mircea Pora şi Viorel Marineasa, tocmai din considerente de amiciţie care poate fi socotită, am zis, partizană, dar şi, vezi bine, localistă. Tot atâtea idiosincrazii care, între timp, au fost înlocuite de tot atâtea hărnicii de marketing ale altora care pot crea iluzii valorice. Cred în proza lor şi în locul pe care îl merită, valoric, dincolo de conjuncturi şi jocuri de glezne literare.
Daniel Vighi

Banat, Georg Trakl, Grodek, History channel, Iablaniţa, Joseph Roth, Lenau, regimente grănicereşti, Viorel Marineasa Hide

Afis Profesori si studenti in Revolutia din decembrie 1989

1989, 20 de ani... de la ce?, Biblioteca Central Universitara Eugen Todoran, Daniel Vighi, evocari, Gheorghe Falcă, Marcel Tolcea, Marius Mioc, Memorialul Revoluţiei Timişoara, profesori şi studenti in Revolutie, revoluţia 1989, Thomas Remus, timisoara, Viorel Marineasa Hide