George Braque

Într-una din zile mi-am reamintit de povestea polonezului criminal de război şi am zis să facem o carte cu perspective multiple şi cu scriituri de la vremea liceului pînă la cele hîrşîite ale optzecismului epic. Pornim la drum cu Viorel Marineasa, Helmut Britz, Borco Ilin, Lavinia Bălulescu şi liceenii năbădăioşi Tudor şi Vlad, şi vom vedea dacă iese cartea cu criminalul de război. Singura condiţie pe care ne-am impus-o este să participăm colectiv la descoperirea polonezului.

Fragmente pe reportofon

Reporter: …şi-a spus Javolschi atunci cînd a venit. …s-a dat drept polonez! Helmut, înţelegi dom’le? Asta e istoria, practic a stat ascuns aici din 1945. Era necăsătorit?

Zoltan Helleport: …nu, nu… era căsătorit, a venit cu o femeie de unde a venit el, cu ea a venit din Polonia, aici în Bulci, în satul ăsta că e mai retras, şi în 1964, cam aşa, cam pe atunci, nu mai ştiu exact anul, dar putem întreba pe alţii mai în vrâstă (sic!). Au venit două maşini negre de la Bucureşti, şi s-o adunat lume multă din sat şi o femeie, mama lui Ion Ardeleanu, care era tînăr mecanizator, tractorist la Gostat, ea nu mai trăieşte, da el, fi’-su’, trăieşte şi vă poate spune, şi mama lu’ Ion Ardeleanu a început să se vaiete ca muierile: „da’ unde îl duceţi pe Gheorghe al nostru”. Avea 70 de ani când l-au luat: „da’ unde îl duceţi pe Gheorghe”, zicea femeia şi atunci domnii aceia au spus cum e treaba: „nu plângeţi după el că nu ştiţi voi ce criminal e ăsta, că a omorît în lagăr copiii şi după aceea mamele veneau la rând”.

Reporter: da’ ce era el, polonez?

Zoltan Helleport: Nu, nu era, aşa s-a pretins cu femeia lui care a murit prin ‘57, la spital la Lugoj, da’ lumea zice altfel, ar fi spus cei care au venit să-l ridice că era doctor din Ucraina şi ar fi avut gradul de colonel.

Reporter: …era, cum se spune, criminal de război.

Zoltan Helleport: Aşa umblau vorbele, cică ăia de l-au arestat i-au spus pe numele lui adevărat şi el pe dată n-a mai zis nimic: „Ivan Ivanovici Androhov”, au zis, „eşti arestat în numele legii pentru crime de război!”

Moni Stănilă a publicat un volum de poeme cu care debutează performant artistic. Prin perseverenţă şi dorinţa de a scrie literatură de calitate, prin capacitatea de a aduce un suflu nou la cenaclul Pavel Dan, prin empatia faţă de colegii de poezie din Timişoara şi din ţară, Moni este scriitor format şi un câştig pentru literatura timişoreană şi implicit cea naţională. Timişoara nu are mulţi scriitori tineri profesionişti, implicaţi în proiecte literare moderne. În poezie, Moni Stănilă  se alătură lui Alexandru Potcoavă şi Tudor Creţu care scriu foarte bine şi proză. Asemenea lor mai sunt câţiva scriitori tineri care lucrează la cărţi personale şi de experiment – Daniela Raţiu, Alex Colţan, Adela Dragomir, Oana Doboşi. E de precizat că proiectele lor culturale, literare şi multimedia nu au în vedere dimensiunea pedagogică tradiţională pentru cenacluri. Provocările  sunt altele: alături de Viorel Marineasa Adrian Bodnaru şi subsemnatul, cei mai sus pomeniţi construiesc cărţi, happening-uri literare, produse multimedia care interferează arta plastică, muzica, internetul şi ficţionalul în produse… (mai nou) turistice. Ideea este că omul contemporan, ca şi cel din vremea cavalerilor sfântului Graal, este captivul ficţionalului. Al rătăcirii prin geografiile imaginarului în care se dedă unui turism în şi prin literatură. Revin la volumul Dogmatistei, cum îşi spune sieşi Moni Stănilă într-un joc cu muchiile lucioase şi impenetrabile ale adevărurilor de prin teologie care pretind credinţă şi resping pipăitul cartezian, fie el şi arghezian, al îndoielilor. Dogmatista joacă poetic la marginea unor lucruri care par ameninţătoare, care promit temniţe fundamentaliste pe care le survolează asemenea practicanţilor de sporturi extreme. Dogmatista scapă de ispita probelor pe care le cerea Toma, ucenicul necredincios,  prin invocarea  banalităţii vieţuirii proaste într-un fel de interpretare poeticească de tip De docta ignorantia (a cotidianului) pe urmele vlădicii Nicolaus din Cusa. Dincolo de neştiinţa ştiutoare a vieţii banale ameninţă toate primejdiile secolului lui Marx şi Hitler (ideologice, teologice, filozofice, politologice). Viaţa proastă ca tămadă, dar şi ca reper. Viaţa din veacul lui Jdanov ca ieşire/intrare în/din spaima cămăşii negre,  a celei verzi, brune, roşii. Mai nimic, aşadar, din realităţile primejdioase şi mântuitoare ale  dogmelor în versurile: „îmi amintesc gustul ploii imediat/după oprirea trenului/totul e atât de atent de/calm de parcă ar exista o/luciditate în înfruntarea noastră”. E de adăugat la ingredientele volumului Postoi parovoz, confesiunile dogmatistei (Editura Charmides Ninpress, 2009) lumea rusească: aici îmi pare că e un punct tare în originalitatea acestor poeme. Maica Rusia, cum i-am spus mai anul trecut într-un eseu nostalgic provocat de amintirea înceţoşată a unor filme precum Sclava iubirii sau Gară pentru doi, maica Rusia care trăieşte din veac printre dogme, în omenescul pudrat cu vodcă şi sound de armonică al asumării şi respingerii lor: „ne-a lovit/vântul ăla tăios de noiembrie/ne-a smuls fesurile/sovietice şi le-a purtat/peste câmp/eram duşmanii noştri/şi singura căldură era în plămâni/nu te îndepărta prea tare/ca în desenele /chinezeşti/flutura părul nostru în alb/parcă /din noi pornea generaţia copiilor emo/nu te /îndepărta prea tare/zăpada s-ar putea să ne/acopere cu totul/departe/printre fesurile sovietice”.

Cel mai de seamă atu al volumului Postoi parovoz, confesiunile dogmatistei este sugestia vagă a unei ameninţări la pândă îmblânzite, ca printr-un efect placebo, de poezie care ne dă asigurări liniştitoare că orice ar (mai) fi (să fie), un lucru e clar: „Departe, în cetate viaţa tropota…”vorba mogulului poeziei, maestrul Bacovia.

Daniel Vighi