Publicistică
Vezi toate articolele din categoria PUBLICISTICĂ
Herta, Jimi the Dog şi drumul spre stereotip
Evoc identitatea culturală românească în criză cu o poveste care poate ţine loc de excurs teoretic (şi filozofic) despre Timişoara care, iată, a adăpostit, literar, cultural, omenesc şi tragic, unicul laureat al Premiului Nobel pentru literatură cu care cultura naţională s-a intersectat, geografic cel puţin. Evoc un cartier muncitoresc fondat la sfârşitul secolului al XIX-lea care se numeşte Fratelia şi în care Herta Muller a trăit vreo doi ani şi a predat la Şcoala generală nr. 13, la secţia germană. Cartierul Fratelia mai poate fi regăsit azi pe la bodega Laguna unde îşi duc veacul inşi între cincizeci şi şaptezeci de ani la paharul de vodcă. Întâlniţi acolo proletariatul Frateliei: muncitorii urmaşi a cel puţin trei, dacă nu patru, generaţii de tâmplari, pielari, croitori, zidari, sudori, căruţaşi, şoferi pe camioane. O lume indiferentă cultural. Incultă, am putea spune, dacă am socoti că o meserie bine făcută nu este o achiziţie culturală. I-am cunoscut prin mijlocirea poetului şi traducătorului Helmut Britz care adastă acolo la vodcă şi ţigări. Britz a aparţinut grupării literaturii germane, membru şi participant la devenirile literare clujene şi timişorene din anii 80. Prin el l-am cunoscut la bodegă pe tâmplarul Jimi the Dog: aşa i se spune în Laguna. Jimi are peste cincizeci de ani şi o meclă (ca să vorbesc în tipicul locului) boţită de generaţiile de vodcă şi mormanele de ţigări de care a avut parte. Jimi vorbeşte ungureşte, germană, o întoarce şi pe engleză, şi are o colecţie de discuri de vinilin cu Led Zeppelin, Lokomotiv GT, Deep Purple, Creedence…, Phoenix: toate de pe vremea când oraşul era cel mai mare târg de muzică occidentală din ţară. Ne întrebăm care este legătura dintre Jimi the Dog şi criza identităţii culturale autohtone. În anii 80 Aktionsgruppe Banat şi cercurile literare germane timişorene promovau ideea scriitorului demitizat, meseriaş al textului. Era în viziunea aceea o eliberare din excepţionalismul romantic al scriitorului ca ins abstras, superior, vizitat de idei metafizice şi de viziuni ale mântuirii prin opera literară dublată de ideea că aceasta salvează biografia. Că putem fi şi mari scriitori şi – de ce nu? – oameni ai regimului totalitar. Aktionsgruppe şi Jimi the Dog nu au fost deloc aşa. Şi unul şi ceilalţi au fost buni meseriaşi cu apetit pentru occident şi cu porniri ferme antitotalitare în numele cărora asaltau frontiera spre Iugoslavia pe ritmurile de la Black Sabath.
*
Revin la temă şi spun că la sfârşitul primului deceniu al noului mileniu suntem în criză, nu doar economică. Am mai răspuns o dată la o anchetă similară la începutul anilor nouăzeci, pe vremea când scriitorii eliberaţi din chingile dictaturii s-au trezit în situaţia inconfortabilă a libertăţii pe care au numit-o criză a literaturii. Nu era deloc aşa ceva, nu eram atunci într-o criză a literaturii şi nici neapărat una a lecturii, cum se spune de atunci încoace prin mediile didactice. Criza era una de situare nouă a culturii. Se repoziţiona atunci cultura literară într-un mediu liber. Faptul acesta era perceput ca o formă de criză a subiectului în sinele său, nu ca pe una a relaţiei sale cu o lume schimbată. În fapt, ne-am simţit frustraţi atunci de faptul că politica şi politicienii ne furau audienţa şi popularitatea. Ne-am simţit furaţi de privilegiul pe care ni-l dăduse în ceauşism lipsa de libertate a celorlalte „prilejuri” de lectură şi de informaţie. În dictatură literatura avea privilegiul de a nu avea concurenţă în televiziune, avea şansa unor ziare care nu spuneau nimănui nimic. Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus cu îmbufnare supărată, criză a lecturii, a cititorilor, a inculturii, a marginalizării valorilor culturale în favoarea unor vadimi de ocazie. De fapt, criza era una de reaşezare a culturii literare într-o societatea liberă şi competiţională. Nu ştiu în ce măsură generaţia anilor optzeci a reuşit reacomodarea cu lumea liberă, mai clar îmi pare că au reuşit – cum e şi normal – ultimele promoţii literare din anii noului mileniu. Promoţiile premiilor cinematografice şi al premiului Nobel pentru literatură al Hertei Muller care va avea fără îndoială rostul şi semnificaţiile lui în dezbaterile despre identitatea literară şi criza valorilor din România. Una dintre concluziile imediate ale semnificaţiilor premiului Nobel, spre exemplu, este faptul că va trebui reconsiderat statutul culturii literare din România şi să acceptăm că literatura de limbă română nu este toată cultura literară de pe teritoriul statal. Avem identităţi literare multiple şi, vedeţi bine, avem concluzii de tras de aici. Unul dintre exemple este chiar acesta al identităţii literare a Timişoarei, socotită (altfel, pe bună dreptate) ca fiind precară faţă de celelalte centre mari literare ale ţării, respectiv Bucureşti, Iaşi, Cluj. În perioada interbelică Liviu Rebreanu nota în Jurnalul său, după o lansare de carte nereuşită în Timişoara, că această localitate ar trebui adusă în România. Era o viziune identitară care dorea nivelarea alterităţii. Acest mod de gândire s-a perpetuat până astăzi. În cultura din România nimeni nu ţine seama de faptul că în (şi despre) oraşul-târg Timişoara scriseseră deja mari scriitori precum sârbul timişorean Milos Crnjanski, spre exemplu. Aşa au stat lucrurile şi în deceniile comuniste: aveam în ţară mişcări literare româneşti interesante. Aveam grupări, dezbateri, polemici, trădări, mântuiri şi identităţi culturale. Hiba lor, analizată retrospectiv, este reducţionismul etnocentric pentru care istoria culturală a mileniului III ne-a râs în barbă. Astăzi, după Premiul Nobel al Hertei, ar fi vremea să acceptăm faptul că literatura, respectiv cultura românească din România, nu era (nu este!) toată cultura şi literatura din România. Un exemplu e chiar oraşul cu vocaţii de iarmaroc modern cum e Timişoara. Nu mă simt jignit de o asemenea identitate, mi-a plăcut (şi mie ca atâta altora) să merg prin ocskopiaţ: denumirea ungurească pentru târgurile ilegale şi cosmopolite din anii 80 în care se vindea în cantităţi uriaşe marfă de contrabandă din Iugoslavia şi Germania Federală. Oraşul n-a avut parte de mari valori literare româneşti pe care şi le-ar fi dorit şi se uita intimidat la marile valori cultural-literare şi filozofice (repet: româneşti) din ţară. Noi eram cu blugii originali. Asta e adevărul istoric, după cum era adevărat că, apăsaţi cultural şi complexaţi identitar, mergeam pe ascuns la ocskopiaţ, mărturiseam cu jumătate de gură că avem plăceri ignobile cultural precum discurile de vinilin cu Deep Purple, Jimi Hendrix sau Morisson. Acestea din urmă erau (şi sunt!) ceva de rangul doi faţă de Heidegger şi Sartre: şi pentru toată lumea era evident acest lucru. Din această stare identitară culturală nu am ieşit deloc până astăzi, când continuăm să privim lucrurile la fel. Mai acum câţiva ani Herta mi-a mărturisit, în felul ei abrupt şi exasperat de stereotipii identitare, că literatura română are parte de un soi de complex provincial, prăfuit şi romantic. O literatură care se simte somată de Idei Înalte. Tot atunci mi-a spus o parabolă despre cum îi place să se plimbe prin magazine în căutare unor pantofi mişto. Să fie astea amintiri şi reflexe comune de la piaţă din Mehala timişoreană? Nu ştiu dacă aşa stă treaba. Ştiu însă cum e cu plasarea Hertei şi a celorlalţi scriitori nemţi din Timişoara – în răspăr faţă de dominanta ideatică din cultura românească – alături de stânga occidentală, alături de Marcuse, de mişcările tinerilor care au generat revoltele din 68 cu toate păcatele, exagerările şi „prostiile” lor ideologice. Intră aici mişcarea insurecţională din sixties, a rockerilor hippy, grozăviile maoismului şi che guevarismului, pasiunile antimilitariste şi antisistem. Toate erau nedrepte şi riscante, ca orice lucru răsărit dintr-o tinereţe nesăbuită şi, desigur, nedreaptă pe care o ironizăm fără să luăm în calcul urmările ei culturale şi de mentalitate pe care astăzi le punem cu încăpăţânare într-o paranteză istorică, riscând să vedem fals realitatea culturală contemporană. Sau, dacă nu fals, atunci în mod sigur, parţial.
*
O altă daraveră identitară: cultura noastră este mai ales literară şi filozofică. Acest lucru este evident în şcoli unde este nedemn să compari literatura cu muzica rock, cu hip-hopul, cu filmul, cu arta plastică sau cu creaţia vestimentară. Îmi spunea un june poet că multă vreme nu s-a apropiat de literatură deoarece doamna lui profesoară de literatură se îmbrăca asemenea unei bucătărese. E de reflectat la această problemă, după cum e de reflectat la dispreţul înalt cu care-i întâmpinăm pe bieţii scriitori rătăciţi pe la catedrele universitare de literatură (repet: de literatură!) pentru că, se spune adesea, nu au vocaţie teoretică şi scriu (vai lor!) poezie sau proză. E prezent şi în acest caz un stereotip educativ care poate da seamă de criza identitară a literaturii noastre. Aceasta nu poate fi învăţată decât unilateral – istoric şi teoretic – şi nu creativ sau din perspectiva scrisului creator. E aici o viziune unilaterală ca aceea care crede că doar filozofia şi teoria dă nobleţe literaturii. A ideii care e socotită mai dihai decât poezia sau ficţiunea. Nu pledez pentru literatura fără idei, nu cred în talentul fără cultură, nu cred că poţi scrie doar din stare sufletească. Cred că un scriitor mare are ştiinţa a ceea ce face. Cred în rigoarea culturii textului şi nu-mi place proza reportaj autobiografic sau poezia care nu vrea mai mult decât anvergura metaforei. Cred în reuşita scriitorului care are conştiinţa propriilor limite cu care se războieşte. Cred în acest război al conştiinţei textuale. Numai că nimeni nu mă poate convinge că literatura nu este mai mult decât asta. Adică acestea toate şi starea de creaţie. De aceea cred că scriitorii trebuie să existe în catedrele universitare de literatură. Criza identitară culturală românească este generată şi de desconsiderarea creativităţii care ni se pare ceva fără nobleţe culturală. Încă o dată, credem fals că aristocraţia culturii este mai ales teoretică şi mai ales înalt filozofică. Revin şi spun: este şi aşa dar, complementar cel puţin, este şi altfel. Adică novatoare, provocatoare, creativă. Dacă nu e şi aşa, nu este cultura întreagă.
*
Mai avem un stereotip identitar : cultura românească din România a perseverat din anii 60 şi până astăzi în recuperări pe dreapta, mai ales. Vorbim mult de marii noştri oameni de cultură interbelici din preajma lui Nae Ionescu şi mai puţin despre avangardă. Vorbim puţin despre generaţia de stânga a războiului: sunt buni postblagienii, dar ce poezie bună au scris Tonegaru, Geo Dumitrescu, Stelaru!
*
După douăzeci de ani ce a mai rămas din această dezbatere identitară? Multe! După două decenii este tot mai limpede faptul că întregul culturii nu este doar cel literar. După douăzeci de ani, scriitorul este un om liber şi neprivilegiat de absenţa libertăţii pentru ceilalţi. Atâta câtă a fost ea, libertatea cvasiluzorie a scriitorului în ceauşism era expresia unei abile privilegierii. Pe de altă parte, dezbaterile identitare ies încet din vârsta abordărilor de secol XIX. E adevărat că treptat şi cu mare greutate. Nu acceptăm decât cu strâmbături alte identităţi decât cele etnice şi religioase, efortul pedagogic spre altceva este precar deoarece şcolile şi universităţile trăiesc încă în „veacul naţiunilor” şi nu există suficient suport educativ pentru identităţile multiple, cu excepţia oengeurilor şi a militanţilor acestora care par nişte comunişti pe invers care propovăduiesc un stângism cu toate că nu există aşa ceva în ţara noastră. Social-democraţia autohtonă nu susţine ateismul, secularismul şi cultura umanismului evoluţionist, social-democraţia noastră nu este sensibilă la identităţile sexuale, social-democraţia autohtonă nu este nici internaţionalistă şi nici radical paneuropeană.
Deocamdată, tot poporul, de la stânga la dreapta, ne facem cruci ample, jurăm pe cei şase mii de ani de la facerea lumii, ne stupim în sân când vedem vreo maimuţă care ne aduce aminte de evoluţionism şi aşezăm sfintele icoanele peste tot ca afişele electorale. Curat criză identitară, neică Zaharie!
Fisiere spre download:
