În asemenea decor plăcut are loc naraţiunea: „Muşătoiul are forma unui amfiteatru”, acolo, dragilor, se adună păstorii şi visitatorii: noaptea petrecînd fieştecare la locuinţele sale, iar ziua petrecînd cu toţii laolaltă. Aşijderi petrec şi dobitoacele în felul lor specific: „cîinii apără turmele de feara deprădătoare ce vine în adîncul nopţii”, altundeva, dar nu prea departe, oile pasc prin „bărcuri” (citeşte zbeguri, tufişuri de rugi şi smicele de sînger şi alun), în fel simil nenumărate dobitoace precum vaci, boi şi cai „stau îngrupaţi pe poiani”. Şi în vreme ce văile sună de „cîntecul tilincelor”, visitatorii se preumblă bînd zer, trăind frugal, se fac mici intrigi, se vorbesce politici, alţii joacă cărţi şi „se despuia unii pe alţii în stos”. Ca în gravurile ce reprezintă grădinile Edenului, acolo, pe muntele Muşătoiul, „lîngă femeia săteanului se preumblă dama cea cochetă”, mai mult, în fumul stînelor,  se aude „limba francesă, limba universală a saloanelor”. Unii sunt mulţumiţi, alţi nemulţumiţi de starea lucrurilor şi „predică vijeliea ce are a se isca între deputaţi, în sesiunile unei viitoare camere”.

Acolo am auzit ce s-a petrecut la revoluţiune după ce, prin ridicarea popului, s-a înlăturat Căimăcămia de 24 de ore, aceea din 29 iunie 1848, în politiia Bucureştilor.

Thomas Mann

Explicaţie pentru fragmentul care urmează: rânduri scrise de tânărul care am fost acum un sfert de veac în plin comunism, sătul de raţionalismul ceauşist, lehamisit de plictiseala ideologiei oficiale, atârnat de evadarea ficţională în capodopera Muntele magic, romanul minune a lui Thomas Mann.  Căutam certitudini cu fervoarea vârstei, pipăiam cu gândul divinitatea, căutam să identific certitudini în nepătrunsul existenţei omeneşti. Aveam timp berechet să citesc şi să gândesc pe marginea a ceea ce citeam, astăzi nu o mai pot face la fel, am pierdut bucuria cititului aceluia – citesc profesional! – mi-au rămas doar amintiri îndepărtate şi câteva însemnări care nu spun mare lucru din ceea ce am trăit atunci, în vârsta de aur a lecturii.

Iarna, 1982: În adîncul cel mai adînc al vieţii biologice stă pitită promisiunea morţii, îşi spune Hans Castorp în toată vremea cît stă în staţiunea Davos. Acolo ia el seama de adevărul acesta, explorîndu-şi adîncul fiziologic, capcanele şi primej­diile lui latente dibuite cu delicii de Ulise rătăcit într-o mare lăuntrică. „Aşadar ce era viaţa”, se întreba tînărul erou al lui Thomas Mann, stînd to­lănit în şezlongul   de pe balconul unde îşi făcea obligatoriu cura de aer de munte. Viaţa îi apare în felul unui mecanism întortocheat care îşi păstrează forma prin compunerea şi descompunerea celule­lor de albumină. Pentru Hans, viaţa nu era în mod definitiv şi distinct nici materie şi nici spirit, ci un anume ceva din amîndouă, o împreunare voluptuoasă, un fenomen sprijinit de materie, un ceva asemănător curcubeului arcuit peste cascadă, o „flacără” ce produce căldură într-un fel impudic si nestatornic.

Hans Castorp sta în şezlong, învăluit în blaănuri şi pături, este noapte şi ger, privirile îi alunecă peste văile împădurite şi se simte „ceva buhăit, fă­cut din apă, albumină, sare şi grăsimi, numită «carne». Viaţa îi apare luminată de paloarea astru­lui mort al nopţii, o multitudine de celule şi de atomi ţinuţi laolaltă de căldura unei senzualităţi care contopea în ea erotismul dezlănţuit al bolii şi al morţii”.

În toată lunga ei istorie umanitatea a năzuit să fie altceva, mai precis încă, să fie şi altceva de­cît ceea ce descoperea, cu înfiorare senzuală, Hans Castorp în şezlongul său. Acest rest, această ne­potrivire esenţială se naşte din diferenţa absolută pe care o stabileşte sufletul cu acel ceva „buhăit, făcut din apă, albumină, sare şi grăsimi, numit carne”. S-a spus că aceasta din urmă aparţine cu totul lumii care a născut-o, în timp ce sufletul vine de altundeva, trupul este în timp şi spaţiu, sufletul este dincolo de acestea. Mecanismul complicat al coloniilor de celule are în sine memoria propriei deveniri, a propriei istorii, este, după cum gîndeşte Hans, un fel de ,,conştiinţă-în-sine-pentru-sine”, o tendinţă „plină de nădejde şi deznădejde a vieţii de a se cunoaşte pe sine”, o „nelinişte în-sine-pentru-sine”.

Tînărul Castorp se cufundă cu voluptate într-un agnosticism care-i învăluie într-o reverie misterioasă clipele petrecute pe balconul cu priveliştea încremenită în ger  a văilor muntelui scăldat în lumina moartă a Lunii. Întrebarea tînărului despre viaţă poate cel mult oferi temeiul unor credinţe, nicidecum al unei cunoaşteri care să o epuizeze dată ce „viaţa ca atare nu se poate converti în cu­noaştere, căci viaţa nu-i în stare să surprindă ul­tima cauză a ei însăşi”‘. în consecinţă, Hans alunecă intr-un agnosticism pe care şi-1 articulează logic „căci”, îşi spune el, „între viaţă şi restul fără viaţă al naturii se cască un abis pe care ştiinţa  încerca zadarnic să-1 treacă. Oamenii îşi dădeau silinţa să-1 circumscrie cu teorii pe care acest abis le sorbea fără să piardă nimic nici din profunzime, nici din întindere”.

Acest spaţiu   al diferenţierilor esenţiale cu­prinde în marginile lui, cum ar spune Noica, o închidere care se deschide; o finitudine care sfîrşeşte în infinit. Trupul devine, din denominare statică una dinamic-verbalizată,   adică întrupare, forma pipăibilă a misterului absolut, transpunere în acta a unor potenţe ce se regăsesc dincolo de propriile, limite. Trupul sfinţilor se spiritualizează el însuşi după moarte, risipindu-se în miresme paradisiace. Cînd nu se întîmplă aşa, cînd mecanismul complicat al coloniilor de celule intră în procesul firesc al descompunerii obşteşti, sfinţenia, ca preeminenţă a spiritului asupra materiei, pur şi simplu nu există. De aceea, atunci cînd leşul stareţului Zosima „se pripeşte peste fire”, începînd prea devreme să mi­roasă a hoit, blîndul Alioşa se poticneşte în dreapta credinţă. Spiritul, în acest din urmă caz, pare în­ghiţit de acel ceva „buhăit, făcut din apă. albu­mină. sare şi grăsimi” pe care-1 simţise, cuprins de subtile impulsuri senzuale, Hans Castorp în şezlongul de pe balconul staţiunii din Davos,   într-o noapte geroasă, învăluit în lumina palidă a lunii.

Vermeer

Fascinaţia gîndului simplu, rostit în frînturi de fraze (ce păreau să ascundă în pu­ţina lor spunere promisiunea unor stări esenţiale la care nu-mi era dat să am acces) m-a urmărit în permanenţă, din chiar clipa cînd am simţit profun­zimea lor. O sărăcie fără perspective. O capcană pe care nu o poţi evita decît transfigurîndu-ţi can­titativul simplei  acumulări culturale într-un alt­ceva, gata să te păstreze într-o relaţie proaspătă cu lumea. Să ai puterea să trăieşti în uimiri, să te uimeşti ca şi cum n-ai priceput nimic, ca şi cum nu şti nimic, să fii prost, adică sărac cu duhul, să eva­dezi din tirania ordinii   culturale, să te eliberezi din coşmarul cotidian al necesităţii de a fi inteli­gent, de a fi informat, de a fi interesat în a fi cum trebuie; un ritual obositor urcînd de la stricta spe­cializare la erudiţia cuprinzătoare şi de aici mai de­parte; un prizonierat care-ţi fură libertatea de a fi altfel. Fiind aşa, să nu mai poţi niciodată. dar absolut niciodată, să fii altfel, să trăieşti sfîşiat între hedonismul casnic al studiului, învăluit într-o discretă (sau poate că violentă) iubire de tine însuţi, _Pe de o parte, şi coşmarul morocănos al imposturii, pe de altă parte. Al sentimentului ratării cu care, încă şi încă, probabil pînă la capătul zilelor, nu te-ai acomodat. Să ştii toate astea şi mai ales să simţi că nu eşti cult cît ar trebui, dar nici prost cu totul, că ai talent, dar nu cine ştie ce, să-ţi interio­rizezi ca pe o durere de măsea nefericirea de a fi călduţ: nici rece, dar nici cald, adică numai bun pentru o mediocritate cu pretenţii. Şi pentru că eşti nici aşa, nici altfel, să rămîi prizonierul pînă la capăt al acestor stări intermediare.

Scăparea îţi pare a fi în amintiri, te întorci la copilărie, în acele vremuri cînd erai simplu şi să­rac cu duhul, şi nu găseşti nici acolo decît un mor­man de senzaţii imprecise, în care se amestecă imo­ralitatea unui erotism pervers alături de exaltări de generozitate, de milă, de bunătate dezinteresată, stîrnită de credinţa în Dumnezeu şi în toţi îngerii. Să încerci să le refaci pe toate în acord cu simpli­tatea dintîi care le-a animat, să evadezi în tihna fără contur a unor duminici de atunci, pe care să le spui simplu, să nu le complici, să recuperezi toată fericirea de a trăi fără povara de a fi altfel decît aşa cum eşti.

Orice poate să fie literatură, chiar şi un oftat, problema este să-1 faci să fie în toată simplitatea lui, atîta şi nimic mai mult. In zicerea lui nu tre­buie să mai încapă nimic altceva decît simpla întîmplare, fără nici o altă consideraţie, fără nici un gînd despre cum anume ar trebui să-l spui. O întîmplare standard, o după-masă pe stradă în care stai pe banca din faţa casei tale într-o anumită zi din viaţa ta de demult. Şi dacă te apropii încă de ceea ce ai fost, poţi doar înmulţi detaliile, te poţi pierde în descriere, în investigaţii care te îndepăr­tează de tine însuţi, te obligă să te pierzi în imperativele meşteşugului, aşa încît cu cît vrei să fii mai aproape de ceea ce ai fost, cu atît te îndepărtezi, ca într-o lunetă înstrăinând priveliştile, alungîndu-le, amestecîndu-le   într-o   tulbureală înceţoşată,   şi cum îţi scapi tot timpul, nu-ţi rămîne altceva decît o biată relatare săracă cu duhul, un proces-verbal chircit, un schelet, profilul unor umbre: stai   pe bancă lîngă un vecin, un moş nonagenar, subţire şi cu o mustăcioară de pe vremuri, din vremurile lui, şi pe cînd staţi aşa se aude de prin orăşel clo­potul bisericii vestind o oră anume din zi, şi omul oftează şi zice: ,,ehe, săracă lume şi vilag”, şi tu nu poţi pătrunde adîncul vorbelor ălora, nu le poţi prinde sensul, nu le poţi desface conotaţiile cu toată încordarea ta analitică, pentru că nu pricepi că ele nu doreau să spună nimic mai mult, decît ceea ce chiar spuneau, într-o după-masă   simplă, pe care doar neputinţa ta o complică zadarnic.

În mai toate piesele şi schiţele lui Caragiale, personajele vorbesc anapoda. Faptul nu este intîmplător, pentru   că o împleticire verbală exprimă o împleticire a gîndului, o stare stîlcită a minţii, un deficit mental. Din vremea dialogurilor lui Platon s-a tot spus că vorba este forma pe care o îmbracă gîndul. Ludwig Wittgensttnn ne asigură în Tractatus că „Propoziţia reprezintă descrierea unei stări de lucruri”. Propoziţia caragialiană de­scrie şi ea, în mod indirect, prin nefuncţionalităţi, prin suspendări ale comunicării, o anume stare de lucruri   mentale, cu   oglindiri   politice,   sociale, omeneşti. Prin ticurile verbale ale eroilor săi, Ca­ragiale descrie, cataloghează, face inventării atente, ierarhizează  prostia, gîndul rudimentar,  confuzia naivă, şi le corporalizează. Geniul dramaturgului nostru se găseşte în chiar această inteligenţă artis­tică de a nu defini nimic. Rareori Caragiale îi spune prostului pe nume; niciodată canalia sau demago­gul nu sînt arătaţi cu degetul: sînt lăsaţi să vor­bească şi atîta tot. Şi tot Wittgenstein zice: ,,A în­ţelege o propoziţie, cînd ea este adevărată, înseamnă a şti ce se petrece”. În cunoscuta scenă a IV-a din O noapte furtunoasă jupîn Dumitrache şi Ipingescu asta vor să înţeleagă adevărul unor propo­ziţii pentru a şti ce se întîmplă, pentru a putea pri­cepe lumea în care trăiesc. Ipingescu citeşte arti­colul tînărului Venturiano iar jupînul   este, pe rînd, mulţumit, de două ori nedumerit, apoi lămurit şi, la urmă de tot. entuziasmat, rîde, este fericit: „i-a-nfundat”, îşi zice sieşi, pentru a se pune de acord cu propria sa pricepere şi cu ceea ce crede el că se petrece în lume. Jupînul pricepe că undeva, într-o anumită zonă îndepărtată a gîndirii, se „petrece” o dezbatere de idei, o competiţie, şi se în­scrie în regulile ei, fără să intuiască adevărul vor­belor. Atît Ipingescu, cît şi Dumitrache receptează propoziţiile articolului,    competiţional şi polemic fără să poată defini obiectul luptei. La fel ca ju­nele ziarist, dumnealor percep ritmurile unui dis­curs belicos şi se încălzesc la fascinaţia vorbei  în sine. Personajele lui Caragiale se exprimă prin rit­muri şi cadenţe, trăiesc în bucuria fără contingent a discursului suficient sieşi. Jupînii aceştia citesc articole  după  prescripţiile  poeticii  moderne  ce proclamă  preeminenţa  cuvîntului în sine: dum­nealor   adulmecă   ritmuri: ,,ei, bravos!   Aici a adus-o bine”, zic, apoi presimt adîncimi inefabile: „E scris adînc”, îşi spun şi îi încearcă hedonisme stîrnite de rezistenţa opacă a textului, pe care iz­butesc să o depăşească şi să o învingă în felul ci­titorului joycean. Aceeaşi   bucurie, acelaşi senti­ment de biruitor: „Dă-i înainte, că-mi place’”, măr­turiseşte jupîn Dumitrache şi interlocutorul   său schimbă tonul după cadenţa frazelor, se lasă sub­jugat de amplitudinea comparaţiilor, de magnifi­cenţa epitetelor care cad în ureche şi trezesc mîndrii bărbăteşti: „zbieretele reacţiunii” se zvîrcolesc, „dispreţul strivitor al opiniunii publice” dă senti­mentul tonic al participării la un tăvălug colectiv provocînd extaz în ascultător. Acesta, la fiecare ac­cent al lui Ipingescu, dă ..mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm”, se simte bi­ruitor, a învins, este stăpîn pe situaţie, o controlează deplin: „Hahahaha! I-a-nfundat”, strigă jupîn Du­mitrache, fericit că a priceput adevărul propoziţiilor „junelui scriitor democrat”: nevoia de victorie, biruinţa înainte de orice. Nu pot să-1 contrazic pe jupîn Dumitrache, ba, dimpotrivă, aş îndrăzni si cred că a înţeles; ştie. după cum zice Wittgenstein „ce se petrece”. Aşadar victoria  înainte de orice biruirea adversarului   prin vehemenţă lingvistica. Cel ce zice mai tare înfundă mai tare; este aici o gîndire cu temeiuri poetice:   interesează efectele larma nediferenţiată, stările clamoroase. bombasticismul, într-o translaţie   spre lumea politicului dinspre admiratorii romanţelor şi ai cîntărilor lău­tăreşti ce emoţionează prin dilatare. Toate se întîlnesc în acea profunzime inanalizabilă pe care tot jupîn Dumitrache o exprimă mai bine şi mai nuan­ţat de cum o putem face noi: „Ei bravos!”,   zice dumnealui. „Aici a adus-o bine”.

Iama trecută la CAP au legat vacile de ta­vanul grajdurilor, ca să nu se prăbuşească. Să mai stea aşa o vreme. Ţiganii mulgători mergeau de la una la alta cu o cutie de conservă şi o umpleau cu lapte.

În vara lui ‘89, doi ciobani de la fermă s-au luat la bătaie; cel mai bătrin i-a spart capul celui mai tînăr. După vreo trei săptămîni, au luat foc şirele de paie de la un buldozer fără instalaţia de parascîntei. Au venit pompierii, au împărţit amenzi. Din cauza gropilor din drum s-au rupt ar­curile de la maşini. Cei de la judeţ, doi la număr, vroiau să ştie cine stă în spatele evenimentelor. Au mîncat grătare la cantina ceapeului, pe urmă au băut vin cu sifon.

La capătul grajdurilor sînt cîteva cămăruţe îmbibate în miros de balegă, cu geamurile sparte şi acoperite cu nailon de la sacii de azot. înăuntru trăiesc o puzderie de ţînci cu părul îngroşat de mur­dărie, cu pielea degetelor înroşită de frig. Seara vine tata dumnealor de undeva, nu se ştie exact de unde, că nu lucrează; o vreme a tăiat lemne pe bău­tură prin sat, a stat un timp paznic la grădina ceapeului şi a furat ardei şi roşii. Vine acasă, bate mucoşii şi-i dă afară, le strigă: ,,Marş, că am chef . .şi spune direct, nu se-ncurcă, le spune despre cheful pe care îl are el în legătură cu mama lor. Cît durează poftele, plozii stau afară, lîngă băl­ţile roşii.

Arătări ciudate dintr-o lume ciudată. Nu de­parte de grajduri, se mai află o căsuţă înconjurată de urmele unui fost grajd dărîmat. Sub streaşină casei, un şopron: doi stîlpi peste care cineva a aşe­zat o capotă de camion sprijinită cu un capăt di­rect pe acoperiş. Dedesubt, un cuptor cu unul dintre picioare lipsă. în locul lui careva a pus cîteva cără­mizi, în curte, o cocină de porci proptită cu pari W un cuptor de vară pentru pîine din care n-a mai rămas decît un morman de cărămizi şi coşul.

în casă trăieşte o bătrînă ce întreţine din pensia de la CAP o nepoată de clasa a şasea; mama fetei a dispărut de vreo doi ani, aşa că a rămas singură prin oraş. Acolo a fost violată de nişte golani pe urmă a ajuns la ,,o casă de corecţie” şi abia după un an i-a dat de urmă bunica sa şi a reuşit s-o aduci în sat. Nu a avut nici aici o viaţă prea uşoară, cot legii de clasă o batjocoreau că se scapă pe ea. Avea incontinenţă urinară. Toate astea au făcut-o să fie ursuză, la o lună după victoria în alegeri a FSN-ului a furat catalogul clasei din cancelarie, profitînd de un moment cînd nu era nimeni acolo.! L-a dus acasă, i-a copiat toate rubricile, notele şl absenţele în caietul pentru lecturi suplimentare, pe   urmă l-a dus în pivniţă şi i-a dat foc. La o lună după aceea a murit Ghizi-neni. A] murit de grasă ce era. I s-a îngroşat sîngele şi â lovit-o apoplexia.

Acum este toamnă. în faţa CAP-ului stau trei bătrîni: unul cu pantaloni de miliţian, altul cu opinci de cauciuc în care a vîrît fîn şi un al treilea cu pantofi tăiaţi la călcîi in felul unor şlapi. Cînd m-a văzut, cel cu pantofii tăiaţi la călcîi m-a salu­tat cu mîna ridicată, cu degetele răşchirate în aer.