Şansele ratate ale turismului cultural din România. Castele în ruină, conace asemenea. Judeţul Timiş are 3 castele, judeţul Arad are 14 castele, Hunedoara, 11. Cifre impresionante. Unele dintre ele stau în paragină. La Ineu e un castel din epoca renaşterii, cu donjon, înăuntru era o şcoală profesională, de jur împrejur sînt pruni, gîşte, găini la liber. Toate ar trebui văzute, analizate, supuse analizelor foto, discutat cu autorităţile din Regiunea Vest de Dezvoltare. Cîte obiective de patrimoniu cu potenţial turistic există? Cîte din ele se află în proprietatea statului?  A primăriilor? A particularilor? Cîte sînt în pericol iminent de dărîmare? Cîte au fost prost recondiţionate şi desfigurate? Fiecare castel din acesta în ruină are o poveste oficială, o datare istorică şi evenimente petrecute de-a lungul veacurilor. Acelaşi castel are şi o minunată poveste a localnicilor, una sau mai multe. Există o istorie orală a locuirii. Castelele şi conacele au rămas în memoria colectivă, sînt eroine ale unor întîmplări care amestecă senzaţionalul cu întîmplări reale. Unele au poveşti actuale, aşa cum este cazul conacului Nicolici din satul Rudna, care arată superb în ruina lui expresivă, este cumpărat de un cetăţean german căsătorit cu o româncă. Au refăcut acoperişul, numai că pentru întreg edificiul e nevoie de un morman de bani. Turismul cultural ar putea fi o soluţie. Nevoia de ficţiune şi de istorii senzaţionale poate aduce turişti din străinătate. Adică prosperitate din vechituri în locuri uitate de lume!

Daniel Vighi

Sursa: 24 FUN TM

Ghirlandaio

Voi încerca o trecere în revistă a pieţelor istorice ale oraşului printr-o scrutare socială, dar şi culturală, a acestora. Dacă există deosebiri importante între Piaţa Unirii şi Piaţa Traian, între Piaţa Bălcescu şi Piaţa Crucii, spre exemplu, faptul se datorează existenţei cartierelor istorice.  Nu voi intra în amănunte tehnico-istorice pe care le stăpânesc mai bine istoricii şi arhitecţii. Privirea mea este a pietonului care descoperă ceea ce mulţi dintre noi nu mai băgăm în seamă din cauze care nu ne sunt întotdeauna imputabile. Nu vezi ceea ce îţi este alături o viaţă şi asta e un lucru aproape firesc, deşi indiferenţa privirii noastre pune în pericol patrimoniul istoric. Nu băgăm în seamă dintr-o, repet, firească obişnuinţă: stucaturi,  frontoane, statui baroce,  stiluri arhitecturale. Nu le băgăm în seamă şi această deficienţă a privirii – care este una mai ales culturală -  ne face să nu vedem faptul că patrimoniul arhitectural este agresat inacceptabil uneori. Ceea ce este şi mai hazliu, dacă n-ar fi îngrijorător, este faptul că nu înţelegem că avem cu toţii interese economice nemijlocite: un oraş ca Timişoara restaurat devine mai scump, mai atrăgător pentru turişti, mai viu socio-cultural şi economic. Am de gând, de asemenea, să prezint şi exemple de bună practică a restaurării, nu doar devastări şi neglijenţe. Este evident că Proiectul de cooperare româno-german sub egida GTZ în domeniu îşi are propriile realizări pe care nimeni de bună credinţă nu le poate nega.

Daniel Vighi

Sursa: 24 FUN TM

Andy Warhol

Privim prin parbrizul maşinii ca în filmele cu detectivi FBI . Strada e la fel. Oamenii trec  prin faţa Muzeului,  se îndreaptă aiurea şi noi discutăm despre omul nostru, îl identificăm, e acela cu fular alb, cu o pungă din care scoate ceva (poate că seminţe, cozonaci mărunţei, pufuleţi, chestii din acelea moi şi calde pe nume Fornetti), mestecă absent, nebăgat în seamă, uşor agitat, dar nu peste măsură, ori poate că aşa ne pare nouă că se prezintă el acolo între boscheţii din faţa porţii înalte a Muzeului. Păşeşte de-a lungul panglicii înguste a trotuarului, descins din lumea polizată din Publitim, secţia, sau departamentul, intitulat Poşta lui Cupidon, flancat de un citat din Eminescu în care poetul naţional fericeşte înţelepţii că nu le-a trecut prin cap să se însoare. “Asta cam aşa-i”, bîigui vinovat şi privesc cum chiar deasupra citatului eminescian se arată ochilor, încă o dată,  poetul bun la toate, la cîntările cele bleojdite de prin birt cu iz testamentar, cu lună, tei, cetini şi valurile mării, pînă la gestul final, acela al trandafirilor care s-au scuturat toţi în seara despărţirii, de la extremismul încruntat al proto şi neofasciştilor la văietăturile amoroase ale acestor promisiunile policrome ale iubirilor celor trupeşti. În alb-negru stau neruşinate mai multe poze mărunte, mărunţele chiar deasupra citatului cu deschideri filozofico-romantice; ar trebui să mă supăr, să protestez, “cum se poate”, aş putea perora, “ca deasupra acestui îndemn la dezmăţ şi preacurvie să aşezaţi dumneavoastră citatul eminescian”, numai că nu mă supăr, dimpotrivă, careva, mai acu cîteva săptămîni, a dat telefon şi a strigat hotărît în urechea consoartei: “spune-i trădătorului că mîine e ziua lui Eminescu”. Îi răspund acu’:  “Să trăiţi, am reţinut, e în regulă”, zic, şi  îmi pare că-l văd pe Eminovici în încleştarea cea omenească dintre femeie şi bărbat despre care a scris cîndva, undeva, într-o lume şi într-un timp îndepărtat, un critic important căruia nu-i mai ştiu numele, l-am pierdut în cotloanele memoriei acesteia găurită de ani, de poveşti, de fapte şi întîmplări oarecare. “Am reţinut”, bîigui, şi îl văd parcă pe nenea ofiţerul acela literat de la vreo asociaţie de amor cu patria, trist şi singur, aşa cum e clipa asta, chiar clipa asta cînd stăm în dosul parbrizului, la amiază, şi urmărim cum se plimbă domnul cu punga, evadat din paginile departamentului denumit Poşta lui Cupidon, aparţinînd prosperei intreprinderi capitaliste Publitim. Vai nouă că suntem animale captive ale imaginarului, vai nouă că evacuăm realul cu fiecare clipă pe care o trăim, îl polizăm, îl frecăm pînă capătă aspectul cel neted al gletului pe zidurile camerei unde s-a prăpădit Ucunuţu şi pe care cutare zugrav le pregăteşte, le unge cu glet, le dă cu gletiera, un fel de ceva lung, cu mîner de plastic vînăt, încovoiat după forma mîinii. “Şi aici a pătruns modernizarea”, îmi spun, şi amintirile mă poartă  spre vremea cînd trăia Wenacz-bacsi, neamţul româno-maghiar, maistorul cel cu apucături renascentiste, cel care asemenea corifeilor Şcolii Ardelene a făcut de toate pentru popor: era el  măcelar la vreme de iarnă, mai apoi zidar, mai apoi electrician, umbla cu scule din acelea primitive, o drişcă cu care executa drişcuirea pereţilor, sinonimul îndepărtat-istoric al gletului, al rigipsului, al sistemelor celor moderne de placare cu gresie italiană şi spaniolă pe bază de “klebăr”, care e un fel de ceva ciment teutonic; aşa şi cu singurătăţile noastre, ale bieţilor oameni, chiar şi ale domnului ofiţer literat care mi-a amintit că mîine e ziua… şi el este singur, toţi suntem singuri, trădători şi loialişti laolaltă, şi vinovată pentru singurătatea noastră este imaginaţia care necontenit netezeşte, gletuie, drişcuie, polizează la curentul trifazic al libidoului care, iată, îl poartă pe domnul acesta să îşi expună public văduvia în aşteptarea unei doamne care vine, nu vine, mai degrabă nu vine, zic; ieşim din maşină, trecem pe lîngă nenea care îşi urmează impulsurile reclamate în gura mare; iacătă că toţi, aproape toţi, sunt fasonaţi bine la poşta lui Cupidon, cutare doamnă este şatenă, ochi verzi, pedantă, serioasă, fidelă, cu serviciu, cutare domn este cu experienţă în afaceri, independent financiar, altul este  serios, sufletist, nealcoolic, casă, serviciu, domnul pe nume Vîrsta a III-a este pensionar modest, casă, grădină, sunt de acord, zice, cu anunţul dvs. Doamna cutare este de 40 de primăveri, finuţă, dulce, corp şi picioare şic, el căsătorit, curat, discret, intelectual, auto, au loc pentru refugiu, o doamnă de la ţară răspunde Ardeleanului, exclus aventuri, în faţa bisericii din Traian cu ziarul în mînă, în cofetăria de la Maria în faţa unei ceşti cu cafea, în faţa Muzeului, el – 55 de ani, ea – 45, bat palma acolo, sub motto-ul eminescian, şi iată-l, este aici, a evadat din pagina lui Cupidon şi se plimbă în soarele moale al amiezii de iarnă, trecem pe lîngă dumnealui,  am ieşit de undeva din sala de spectacole, am păşit pe scenă, turburăm neştiuţi scenariul, regia, efectele. Domnul cu punga tocmai a isprăvit de consumat ceea ce avea el acolo în ea, o aruncă la coşul de gunoi şi, pentru o clipă, îmi pare că este asemenea lui nenea Dolofan, mecanicul auto din tinereţea lui Ucunuţu, din urmă cu patru decenii şi jumătate pe cînd l-a învăţat să conducă maşina Moskwici, zisă Ivanu’, şi îl dăscălea pedagogic cu o şurubelniţă cu care îl articula peste mîna cu care schimba vitezele, cu următorul text care s-a transmis din generaţie în generaţie de şcolari auto: “mă, băiete”, zicea protomecanicul, nenea Dolofan, “îţi dau peste degete dacă freci aşa schimbătorul de viteză, cu ăsta trebuie să te porţi ca şi cu stiloul”. Aşa ar trebui şi noi să procedăm cu pustiul, cu bolboroselile care ţin loc de vorbă, cu după amiezele duminicale cînd nu mai ai ce face şi, dacă eşti undeva prin satele patriei, auzi cum cîntă  cocoşul prin avlie, în “soba dinainte” e linişte rece de criptă, te poţi întinde pe covor, simţi că ai putea renunţa uşor la toate agitaţiile şi, cu doi pumni de diazepame, ai adormi cu ochii în băgrinii din uliţă…

Aşadar să nu dăm buzna, să-l lăsăm în pacea amiezii aglomerate pe domnul serios şi nealcoolic: a trecut aproape o jumătate de ceas, doamna nu mai vine. În vuietul urban, nenea Soledad se plimbă cu pantofii lui cam obosiţi şi care zadarnic se prezintă lustruiţi “glanţ” că doamna nu se arată ca să-i vadă: pe ei şi fularul lui cel alb. Doamna Capricorn nu se arată. Soledad 55 pleacă, dispare după colţul Muzeului cu tot cu profilul lui de lucrător la magazia poştală CFR, de dincolo de liniile de la triaj, de dincolo de balustrada lată pe care se plimbă  motostivuitorul plin cu colete pe care le trece el zilnic pe borderouri scrise cu creion chimic.

Claude Monet

Bem vin în noaptea de revelion cu căciulile pe cap. Acu doi ani, şi tot în noaptea de revelion şi tot la aceeaşi oră, am fost la Ucunuţu cu Eugen Bunaru, cu poetul şi eseistul Nicu Stoia, emigrat în Heidelberg, prin ‘87, ’88, cu Vio. Ucunuţu a fost încîntat de vizita noastră, imediat a scos, cu mişcări pricepute, îndelung exersate, păhăruţe pentru coniac, pe urmă nişte, nici nu ştiu cum să le spun, un fel de chestii rotunde din plastic pe care se aşază paharele ca să nu se păteze faţa de masă. A adus şi cele două scrumiere care sînt tot aici, pe măsuţa asta rotundă de lîngă televizor. Era bucuros Ucunuţu de vizita noastră pe la ora 3 şi jumătatea în noaptea de Revelion întrucît avea posibilitatea să discute cu noi probleme importante, cum ar fi chestiunea cu cosmosul, cu viaţa de după viaţă, alte probleme decisive; era interesat de probleme culturale, toată ziua dezlega la integrame şi nu scăpa nici o emisiune Vrei să fii miliardar. S-a bucurat întrucît era prima lui noapte de revelion singurel, tuşichii, soţia lui, murise cu o lună înainte, nu mai mult. Acum, cînd revăd totul, mă gîndesc că avea oareş’ceva dreptate şi Tuşa Grasa cînd a spus la priveghi, cu o uşoară satisfacţie, că uite “nu l-o lăsat Creţi multă vreme, doi ani şi gata, o sunat adunarea”, aşa a spus, în timp ce se uită la Ucunuţu cum stătea el în costumul lui negru, cel ganţ, cu cravata lată, neagră cu dungi roşii, cu care mergea la nunţi.

Este ora 3 şi jumătate. Vio se uită la o poză de familie şi mie îmi trece prin cap că nu-i deloc prea bine să spui despre răposaţi numai de bine, e ca şi cînd îi îngropi a doua oară; de ce, bunăoară, să nu spui despre Ucunuţu că era cam zgîrcit, nu ţi-ar fi împrumutat nici flexul, nici bormaşina, nici redresorul pentru încărcat acumulatorul, nici măcar scara cea mică pe din două, pentru zugrăvit, de ce se nu spui că îţi trîntea cîte una care te ustura de la obraz, politicos ţi le servea: “puiule”, zicea, şi te pocnea una, două. Toată viaţa lui şi-a serbat onomastica şi ziua de naştere cu tot felul de prieteni şi la chef altă grijă nu avea decît să umple paharele, le urmărea să vadă dacă şi cînd se golesc, şi repede se repezea cu sticla, pe urmă, dacă mergea la weceu, se întorcea foarte politicos, păşea foarte grijuliu spre masă, îşi trăgea într-un fel anume marginile pulovărului şi nasul lui cel mare, şi mai mare se arăta, aşa încît tuşichii pe dată pricepea care e treaba şi bombănea nervoasă: “uită, aşa tot timpul, el trebuie primu’ să se îmbete”, zicea, şi pe urmă mormăia că i-a mîncat viaţa şi sănătatea, şi el numai se uita la ea foarte politicos, îşi trăgea puloverul într-un fel anume, şi nasul lui foarte mare se arăta lumii.

Bem din pahare vin, afară sună şi răsună petrecerile de Anul Nou, peste cîteva zile, după sărbători, facem ordine, golim resturile din oalele cu mîncare de la pomană, aranjăm în camera din faţă, facem patul, şi cînd să plecăm nu-i Bobiţa, o caut peste tot, în bucătăria de vară, prin garaj: “Bobiţi”, strig, pe urmă mai tare strig: “Bobiţa, cuciu, cuciu”, zic pe limba ei şi ea nu-i, caut peste tot: “unde ar putea fi”, bîigui derutat. În cele din urmă o găsesc în camera din faţă, în colţul îngust dintre pat şi bibliotecă: “ei, aici eşti tu, Bobiţă”, zic, “aicea eşti, hai afara”, îi spun, şi ea nu se mişcă de acolo, se uită fix la mine şi nu vrea, mă apropii şi o mîngîi pe cap cu gîndul vag că s-ar putea să mă muşte, nu mîrîie, stă numai acolo şi se uită fix la mine, o iau în braţe şi o scot în curte, încui uşa la coridor şi dau să plec, mă îndrept spre poartă, o deschid. Înainte de a ieşi în stradă o mai văd, o clipită, cum stă în spatele curţii, lîngă cuşca acoperită cu covorul de iută, şi mă priveşte fix

Claude Monet

În camera lui Ucunuţu, pe la orele 3 şi un sfert, la vremea de Revelion, este foarte, foarte frig. Caloriferele au fost oprite de trei săptămîni, apa din instalaţie a fost golită de Karcsi care aşijderi a procedat şi cu aceea de prin ţevile groase, popular-gospodăreşti, ale sistemului de încălzire. E frig. În două sticle din acelea de lapte din vremuri prerevoluţionare Ucunuţu pusese mlădiţe de trandafir japonez şi de filodendron, ca să prindă rădăcini în apă. N-a mai fost să fie, apa a îngheţat, sticlele au plesnit. În camera din faţă a rămas patul nefăcut, a rămas o sticlă cu apă minerală pe jumătate goală, stăm în jurul mesei, în picioare, cu căciuli pe cap, cu paltoane, şi bem vin la botu’ calului din patru pahare pe care le-am scos din Melody Bar, un fel de ceva mobilă din anii 70. Afara, în lumea largă a nopţii de Revelion, bubuie petardele şi clipesc artificiile; bem vin în picioare, în jurul mesei: poetul Bunaru, Radu Viorică, muzicianul multiplu licenţiat, Vio, subsemnatul; din curte pătrunde în casă Bobiţa, are 15 ani de vieţuire permanentă, este măruntă, mărunţică, se uită în ochii noştri cu ochii ei cei foarte trişti şi pe dată scoate un geamăt, un soi de scîncet, pe urmă începe să scormonească în covor. Explic situaţia: “Bobiţa plînge după Ucunuţu”, zic, şi noi apucăm paharele, bem, Bobiţa scarmănă covorul, amuşină pe sub masă, pe lîngă pat: “îl caută pe Ucunuţu”, explic. Toată ziua stă Bobiţa în curtea cu piatră cubică de culoare galbenă pătată pe ici, colo cu ceară de la lumînări: în urmă cu trei săptămîni am fost asiguraţi că Ucunuţu merge la loc de odihnă şi la loc de verdeaţă. Pe treptele casei, careva a aşezat un pahar cu cafea şi unul cu apă minerală, cînd am întrebat că de ce aşa, mi s-a spus că aşa trebuie să stea ele afară pe trepte şase săptămîni, că în acest timp vine sufletul lui Ucunuţu şi bea ceva cafea şi o gură de apă; mai şugubăţ de felul lui, domnu inginer Iepure, vecinul de peste drum, din casa ILLT de pe Memorandului 11 A, adaugă şi faptul că n-ar strica şi o ţigară şi un păhărel de ţuică.

Întotdeauna pe la vremea prînzului, uneori după masa, deschid poarta şi intru în curte cu mîncare la Bobiţiki. Nimeni. Absolut nimeni. Garajul închis. Mătura de curte la locul ei lîngă făraş. Pe masa din spate, din veranda de la bucătărie, cîteva oale, una cu supă de roşii cu tăiţei, îngheţată, alta cu iahnie de fasole, de la masa de post a pomenii, alăturea două, trei păhărele din acelea de plastic cu colivă de la parastas. Întreb cum că de ce nu se strîng, zic că mă deranjează imaginea asta de festin înţepenit, mi se spune că trebuie să stea o vreme acolo. Cînd aude cheia în poartă Bobiţa iese din cuşcă, se uită la mine de acolo din fundul curţii, îi pun mîncare în tăviţă, şi ea din nou se uită la mine, se uită la mîncare, pe urmă se strecoară în cuşca peste al cărei acoperiş Ucunuţu aşezase un covor din bătrîn de iută cu un capăt lăsat peste intrare, în aşa fel încît frigul să nu intre direct în cuşcă. “Nu obişnuieşte să mănînce, dacă se uită careva la ea”, îmi spune careva, un vecin, aşa că eu vin cu mîncarea, şi Bobiţi intră în cuşcă: “nici n-am mai văzut aşa ceva”, zic.

Claude Monet

Valeri Briusov, autorul textului   Ingerul de foc, subîntitulat cu temei Mister medieval, în adaptarea şi regia lui Gregory Hlady (Canada) pus în scena la Teatrul Naţional timişorean stă alături de Konstantin Balmont, de Zinaida Gippius dar, mai ales, alături de neuitatul meu iubit Aleksandr Blok ale cărui prime poezii le-am citit cândva prin urbea mea natală, pe malul Mureşului, în toamnă, când am apucat să adulmec, cu fiori de teenager, cum se scurge toamna pe valurile râului, printre malurile de dincolo de Cladova, spre Miniş. Citeam în superbe amieze de toamne însorite, la început de septembrie, înainte de începerea inevitabil mortuară a şcolii; oricât vă pare azi de ciudat şi de exotic: citeam Aleksandr Blok la pescuit, pe malul apei. Îl citeam din uriaşul ceaslov al lui Baconski pe nume Panorama poeziei universale care mi-a fost carte de căpătâi şi nu mă satur nici azi de ea. O paranteză: a spus regizorul Mihai Mănuţiu un mare adevăr la Festivalul teatrului nostru, mai anul trecut: dragilor, zicea, în lumea grăbită de azi, când nu avem timp de Balzac şi nici de Proust, e vremea să citim poezie. E scurtă, e răvăşitoare. E totul în puţin. Minunată poveste: uitata poezie rusă! Minunata dramaturgie rusă! Un alt apropiat al lui Briusov a fost să fie Andrei Bielîi, marele scriitor care a scris despre cum se scaldă Rusia în sînge la vreme de revoluţie. Mare şi decadent. Apropiat al lui Blok, al lui Briusov dar şi al minunatei, straniei, monahia Maica Maria Skobţova, fostă socialistă decadentă, îndrăgostită de aproapele până la pierderea sinelui. Maica „se căsătoreşte la 18 ani cu un intelectual socialist, ca şi ea, de origine burgheză, D. Kuzmin Karavaiev. Soţul ei o introduce în cercurile literare de avangardă din Sankt Petersburg unde îi întâlneşte pe Alexandr Block, Andrei Bielîi, Alexis Tolstoi. O stranie prietenie, în care tânăra femeie joacă un rol oarecum matern şi protector, o va lega de primul dintre aceşti poeţi…” (vezi www.ceruldinnoi.ro)  Maica activează în revoluţie alături de prieteni, alături de slăbiciunea ei care a fost şi a mea, aceea de pe malul Mureşului, adică Alexandr Blok. Destine cum numai la maica Rusie găseşti. Viitoarea monahie Maria Skobţova activează în partidul Socialist-Revoluţionar. La revoluţie va fi la un moment dat aleasă primar al oraşului Anapa. Pe urmă pleacă la Paris în sânul marii emigraţii ruse. Dar nu despre asta e vorba în rândurile astea, ci de parfum de literatură rusă, de Viaţă şi destin, vorba marelui roman al rusului evreu Vasil Grossman – o capodoperă tolstoiană arestată de KGB în vremea lui Stalin. Rusia marii culturii, a marilor jertfe onorante pentru umanitate, a marilor primitivisme, a marilor lagăre, maica Gulagului, a sîrmei ghimpate şi a cântecului de muzicuţă la fapt de seară în drum spre ocnă. Maica pravoslavniciei cu cruce şi nagaiac, cu cazacii de pe Donul liniştit. Cu vodcă şi praf de puşcă. Maica Rusie a lui Vasili  Şukşin, prozatorul şi cineastul genial al şoferilor din Celiabinsk. Maica aceea de prin filmul intitulat Cheamă-mă în depărtarea luminoasă în care cutare moş (care semăna el cu altul din filmul Sibiriada) cioplea şi rindeluia pe malul unui râu uriaş şi era iarnă rusească. Ştiţi, domniile voastre, cum se prezintă asemenea privelişte? Aveţi suficiente resurse şi amintiri din cultura dobîndită la cinema, la Mosfilm? Şi, cum zic, moşul dădea la o rindea care semăna cu una pe care am găsit-o în podul copilăriei mele. Maica Rusie poartă costumul ofiţerilor din orăşelul meu cînd se prezentau la Casa Armatei, la Revelion. Prin Briusov şi Îngerul de foc ne revedem cu Maica Rusia din minunata melodramă – producţie a studiourilor cinematografice Barandov – Gară pentru doi (cu delicata Ludmila Gurcenko şi melancolicul Mihalkov în rolurile principalei.)

Ehe, trecute vremi pe când Nikita Mihalkov trebăluia la capodopera pe numele ei de mare tandreţe Sclava iubirii! Pe aici pe undeva căutaţi farmecul spectacolului care vă aşteaptă. Oricum, dacă în acest mister medieval nu e samovarul, dacă nu e mujicul, dacă nu e Neva şi şlepul cu fân în care doarme beţivanul Marmeladov, tot e ceva şi de pe acolo. Fiţi siguri de asta!

Daniel Vighi

Jose de Ribera

Sunt dator cu câteva explicaţii. E vremea să spun de ce caut asemenea celor de la TV National Geographic care scormonesc printre pietre roşii după osemintele dinozaurilor şi, după cutare vertebră, refac la mărime cuvenită dihania. Câteodată aceiaşi paleo-căutători de T-rex refac viaţa urâtăniilor şi ne înfioară cu luptele şi răgetele însoţitoare. La fel scormonesc şi eu prin fişele din prăfuitele mele cutii de pantofi. Problema stă în felul următor: colecţia de ziare timişorene are vechimi de prin secolul al XVIII-lea, încă de dinaintea primelor acorduri ale premierelor operelor copilului minune Amadeus Mozart pe scena imperială din Viena. „Ţăitungul”, cum spun localnicii, “Temeswarer Nachrichten” are “o etate din anul 1771”: adică taman 239 de revelioane ne despart de cea dintâi apariţie publicistică mirosind proaspăt a cerneală tipografică pe tejgheaua însorită a moş negustorului Hans. Problema e că acum Bastionul, adică vechea cetate Vauban a oraşului, se reface şi câteva camioane de ziare sunt “aranjate deavalma” undeva prin cartierul mărginaş Blaşcovici. Vai nouă, dacă umezeala şi vipia verii le distruge! Până se rezolvă problema Bastionului nu-mi rămâne alta decât să scormonesc în cutiile mele şi să mă las în seama reconstrucţiilor cu dibuiri asemenea ălora de-i caută pe T-rex.

Încep cu acest articol un şir de restaurări a vieţii muzicale a urbei cu fişa 1742 din Temeswarer Zeitung din 1854:2 cu însemnările următoare: “[reprezentaţii de operă şi teatru. Este f. frig în teatru.]” urmează câteva nume pe care le vom descifra cândva: “Etterich dr., Stelzer d., Buchner d., Sonnleitung dra. şi Strompher d”.

Mai zicem că prima sală de spectacole îşi găseşte loc în 1761 în sala Primăriei comunităţii ilirice, adică sârbeşti. Din nevoi financiare, ilirii închiriază sala Consiliului luând model Primăria germană care înaintea lor cu câţiva ani face acelaşi lucru pentru balurile vremii. (cf. Nicolae Ivan, Istoria a două secole de teatru liric la Timişoara, Editura Marineasa, 2006, ediţie îngrijită de Smaranda Vultur şi Viorel Marineasa, cuvânt înainte Simina Ivan şi Ioan Holender).

Sursa: Observatorul cultural

Daniel Vighi

José de Ribera

… prin coridoarele din Luvru cu picioarele umflate: nu există pe faţa pământului oameni mai obosiţi decât turiştii prin sălile palatului. Stau şi mă întreb cum or fi trăit aici regii Franţei. Bine au făcut revoluţionarii că le-au tras-o, îmi vine să zic, pe urmă îmi dau seama de absurditatea gândului. Scot sticla cu apă şi trag o duşcă să-mi liniştesc pornirile. Continui să bolborosesc impresii în reportofon:

„iacătă şi pe Arcimboldo, superbul Arcimboldo cu alegoriile lui: Primăvara – o figură omenească alcătuită din flori, Vara din fructe şi uite Toamna cum e făcută şi ea, şi uite şi Iarna, absolut extraordinară: Toamna e făcută din struguri, măr, nasul e o pară şi Iarna făcută numai din astea… din crăci uscate, rădăcini, ramuri desfrunzite; un superb José de Ribera, copil desculţ care rîde minunat, e urîţel, sărman, superb, e toată Spania medievală aici, toată Andaluzia în sărăcia asta a copilului… Ribera e puternic… e tare… „

Domenico Ghirlandaio

Trambalare obosită prin aglomeraţia  de la Louvre. Arta aiurea de multă. Un ocean. Am un reportofon mititel şi mă plimb prin faţa tablourilor şi zic ce văd:

…bătălia de la San Romano pictată de Micheleto da Cotignolo – 1435. calul este aşa ca o pată mare, neagră, în mijlocul tabloului. Uriaş. Figura lui se vede şi toate celelalte sunt şterse. Un fond negru. Dinţii calului se văd cu un alb pregnant, tăios şi ameninţător… un Boticelli cu un model necunoscut , figuri cu bărbii încruntate, atipice, par mai degrabă luate din pictura germană. Luca Signorelli… acesta e minunat, tabloul acesta… Sfântul Ieronim în extaz, poţi să-l fotografiezi? Figura bătrînă a sfîntului căruia I se arată un Isus pe cruce, pe urmă toată penitenţa şi extazul sunt uluitor de bine redate, şi piatra cu care se loveşte în piept, şi figura slabă cu ochii în jos, şi e chel sfîntul. Pierro dela Francesca: pictură sobră pe un fond negru… Sigismondo Malatesta, domnilor! Priviţi figura prinţului pe o medalie de Pisanello. Ambrogio – pictură pe lemn, fond de culoare roşu-palid, alt Pisanello pentru folosinţa dumneavoastră Portretul unei tinere prinţese pe un fond de jocuri de galben cu verde închis, fără păr pe cap şi cu un fluture deasupra. Sfîntul Ioan Botezătorul – un retablu din secolul XIII; o icoană extrem de veche lemn care îl reprezintă pe Sfîntul Francisc din Assisi, una dintre primele reprezentări ale sfîntului… picturi vechi…o condamnara a avarului…Stefano Giovanni di Sasseta cu mai mulţi călugări care stau, ipocriţi altfel în bănci şi în faţa lor este avarul care le cere iertare; sfîntul Ranieri eliberînd săracii dintr-o închisoare din Florenţa…Ghirlandaio cu picturi încărcate, baroc, iacătă pe unu cu un nas tare urît… Ghirlandaio Portretul unui bătrîn -  în tablou e un copilaş şi un moş cu un nas borcănat şi cu un neg uriaş. Leonardo da Vinci în faţa unor copii mici de şcoală cu doamna învăţătoare  – stau pe parchet, chiar sub tablouri, şi fac schiţe pe caiete mari de desen, Leonardo da Vinci Sfîntul Ioan Botezătorul; Leonardo da Vinci Portretul unei femei… o figură a dracu’ de rea, o muiere răutăcioasă şi tot da Vinci o Fecioara cu pruncul şi cu sfînta Ana cu un miel foarte frumos în fundal; Bellini, Portretul unui om (1490), un ins cu nişte ochi expresivi, cu păr negru, faţa lungă; Carpaccio cu dezvoltări ample, o piaţă cu turbane, asta ce scenă o fi? Predica sfîntului Ştefan la Ierusalim că de aia sînt ăştia cu turbane, în spate un cerb trece piaţa Ierusalimului, un Rafael cu madone cu îngeri şi cu micul Ioan Botezătorul, cunoscută sub numele La Belle Jardiniere şi un alt Rafael, Sfîntul Gheorghe în luptă cu balaurul, un tablou mititel în care este surprinsă mişcarea, gestica, muşchiul încordat al antebraţului în mişcarea arcuită a străpungerii cu lancea… Andreea del Sartro cu o madonă şi un pictor caraghios care copiază grav şi toată lumea se uită la el, nu ştiu cine-I permite să facă treaba asta aici la Luvru…

Pablo Picasso

În perimetrul Mai Nimicului Fundamental nimic nu creşte dinspre copilărie ca formă de ispăşire şi de evadare. În perimetrul Mai Nimicului Fundamental nimeni nu evadează niciunde. „Reveriile întoarse înspre copilărie” de care face vorbire Bachelard în Poetica reveriei (la  p. 29)  par greu de identificat la subiecţii vieţuirii în meandrele Mai Nimicului de la   „căminele de nefamilişti / din strada Olteţului 15” care meandre, la rândul lor, par castrate de anima. Nu putem pricepe dacă există aşa ceva, după cum nu putem depista decât vagi ecouri din lumea raţionalităţii zâmbitoare sub blazonul animus. În Mai Nimicul Fundamental viaţa se arată ca din departe:

„în jurul mesei după cină. poate îngînduraţi. poate doar sleiţi,

căzută pe duşumea, cu cămaşa desfăcută – o

piersică stricată – dănţuitoare lascivă a nopţilor lor.”

Ce înseamnă a fi îngândurat şi ce înseamnă a fi doar sleit pentru nefamiliştii de pe Olteţului? Mai nimic. Nici îngândurarea nu e semn al lui animus, nici sleiala al lui anima. Dialogul este suspendat şi nu poţi identifica ce ar fi să fie să fie animus şi ce ar fi să fie anima. În locul dialogului intrapersonal şi, prin asta, comunitar se instalează mut unul cu obiectele din jur, în cazul nostru: „căzută pe duşumea, cu cămaşa desfăcută – o/ piersică stricată”. Numai că nici dialogul nu e aşa ceva. În locul vorbelor născătoare de stări animus/anima se lăţeşte translingvistic, risipit, ontic şi incontrolabil raţional, Mai Nimicul piersicii stricate şi alungate pe duşumea care e, pur şi simplu: „dănţuitoare lascivă a nopţilor lor”. Cum se poate aşa ceva? În Mai Nimicul Fundamental, golit de perechea animus/anima, se poate. Ba este necesar să se stabilească asemenea raporturi beţive cu lumea ca să o scoatem din chinga priceperilor filozofice şi să o aducem în libertatea absolută a raporturilor noastre Nicicum cu aceasta.

Daniel Vighi