Un alt element important al prefacerilor istorice este vestimentaţia participanţilor la bal. Aceasta este încă, în ciuda eforturilor întru occidentalizare a feciorului lui Duport sau a autohtonului Cocoratu, preponderent orientală: “Cucuoanele cele tinere se purtau legate la cap cu tulpan, zăbranic sau marabu meşteşugit adus cu coadele cu panglice şi urmuz împănate cu stele şi fulii de diamant, rochie de mătăsărie, marţelin sau paplină fără cute, mîneci cu bufanturi, ciupag scurt pe moda Imperiului. Fetele, cu capul gol, cu panglici şi cu flori, rochie garnisită pe poale cu fionguri de panglice şi de stofă.” Cu toate acestea schimbările sînt vizibile: “Cucoanele mai în vîrstă mai păstrau încă fesul alb, legate cu testemel cu bibiluri, paftale de aur cu pietre scumpe şi cu şal pe spate”. Ca în proza mateină, sculele, adică bijuteriile, erau semn heraldic al ascendenţei nobiliare: “Între sculele celebre se cunoştea scorpia sau dragonul Şuţulesii, fata lui Racoviţă Gîndac de la Colţea, ghearele de leu al Catinchii Filipescu (Bălşeni) şi şirele de mărgăritar cu diamanturi ale Brâncovencei.”

De bună seamă că bufetul balului “era toată seara asediat, mereu plin şi mereu gol ca butca Danaidelor,de la care cucoanele şi boierii, după ce mîncau cu prisos, apoi mai luau şi în basmale ca să ducă copiilor acasă.[…] În sala cea mare servitorii cu tavele ofereau limonadă şi orgeadă, începînd totdeauna de la mijlocul sofalei.”

În cele din urmă, pe cînd “începuseră danţatorii a se înfierbînta, vodă s-a sculat, a salutat în dreapta şi în stînga şi a pornit spre uşa ieşirei, precedat de baş-ciohodar, urmat de beizadele cele mai mici, de Ioniţă Voinescu, de cămăraşu cel mare şi de cîţiva edeclii”.

Şi cum toate au un sfîrşit pe lumea asta “pe la unsprezece ceasuri, îmbulzeala era mare la scară, toţi şi toate îşi căutau blanele, îşi strigau feciorii şi trăsurile, înaintînd la scară fiecare cu masalagiul său după rang. Stradele se luminau în toate direcţiunile şi, pe cînd începuse cocoşii a cînta de miezul nopţii, oraşul Bucureşti reintra în tăcerea şi în întunericul său de toate serile.”

Petrecere încinsă se întîmplă şi acasă la postelnicul Andronache Tuzluc; în lipsa acestuia, proaspătul vătaf Păturică, organizează un party cu toate nebuniile imaginabile: “Cînd trecea furia danţului, toată compania se punea íarăşi pe bere şi pe mîncare şi, spre a da veseliei un ton de galanterie mai mare, ei complectau orgia prin feluri de glume, turnînd vin în iş1ice1e bărbaţilor şi în condurii femeilor şi dîndu-şi unii altora să bea, rîzînd şi gesticulînd ca nişte nebuni.”

Toată orgia, adică “felurile de glume”, vinul în işlicele bărbaţilor, în condurii femeilor, într-un cuvînt toate cîte or mai fi fost, se întîmplă pe un nimerit fond muzical asigurat de 1ăutarii care, în toată această vreme, “nu încetau a trage din viori şi a cînta din gură sau cîntece de amor pline de dul­ceaţă, destinate a produce în inima ascultătorilor dor şi în­focare, sau melodii de danţ, vesele şi săltăreţe.” La fel ca în telenovelele cu subiecte asemănătoare din Lumea Nouă, ciocoii petrec de minune, vedem în asemenea secvenţe, pe lîngă “tinerii şi bătrînii de amîndouă sexele”, copiii mărunţei  “adunaţi în mici grupe, în­dopîndu-se cu ciurechi, simiţi cu brînză, alune prăjte şi floricele de porumb şi adăpîndu-se mereu din doniţele cu şerbet roşu şi cu bragă, luau şi ei parte la veselia obştească. Băieţii azvîrleau cu mingea şi cu arşicele, jar fetiţele cele mici se jucau d-a ascunsele sau d-a baba-oarba, alergînd ca nişte căprioare prin iarba cea verde şi moale, spre a prinde fluturi sau a culege flori”.

Şi cum toate au un sfîrşit, oricît de bine ar fi să fie, şi aici, “către seară, toate aceste grupe înveselite, bărbaţi şi fe­mei, după ce îşi netezeau giubelele şi trămiteau pe slugi înainte cu ploscile şi cu blidele de mîncare, plecau pe la casele lor împărţiţi în cete, după isnafuri sau meserii”. (Filimon, II, 97).

Marc Chagall

Ceremonialul public este asemenea unui katharsis public; preponderent mas­culin şi militar, acesta ascunde în adâncurile sale psihanalizabile bucuria subordonării, a pierderii sinelui în beţia pasului de defilare. El este mai aproape de biologicul animal, în timp ce starea culturală, ca propensiune spre individualizare, se constituie prin tabu­uri ale instinctualităţii originare a omului. De aici senzaţia de bucurie eliberatoare a subiecţilor ceremonialului public, a katharsisului generat de beţia pe care Gustave Le Bon a identificat-o primul în psihologia maselor. Nu întâmplător aceasta este simboliza­tă într-o schiţă a lui Caragiale de instinctualitatea animalică şi de katharsisul ceremonial întru­pate de doi cocoşi îmbăiaţi cu rom: „Artistul meu avea odată doi cocoşi pe cari-i deprinsese la beţie, şi încă beţie de alcool, fiindcă le dedea boabe şi grăunţe zăcute-n rom. Am văzut într-o dup-amiaz de vară, în faţa prăvăliei, pe desfrânaţii aceia beţi turtă, făcând mustră şi defilând ostăşeşte ca doi muscali pe două cărări pe dinaintea unui căţel, alb şi creţ, muiat în boia de băcan pentru roşit ouă. Samurache stătea sluj, cu o chivără de hârtie în cap, încins cu o sabie enormă şi având, se-nţelege, tot aerul sever necesar situaţiei… Artistul meu şedea picior peste picior pe laviţă şi le comanda, cântându-le marşul de la ‘48…”

În frazele următoare capătă avânt caracterizările impetuoase, descrierea ceremo­nialului alătură verbele de mişcare unor epitete „înalt” expresive: ritmul are nerv întrucât „executarea bătrânului cântec popular” conţine, în sinele ei, „o suflare marţială”. Urmarea este o seducţie irezistibilă, „mă aşezai pe laviţă alături cu coman­dantul şi-ncepui să-l acompaniez bătând toba cu deştele pe fundul pălăriei – fără asta nu mergea: toba, cu grupetele ei în contratimp, asta e piperul marşului;” katharsisul public se încheagă treptat în faţa frizeriei: „droaia de copii de mahala, adunaţi să admire cocoşii, se puseseră deodată la rând smirna şi, apucaţi de mişcarea covârşitoare a sunetelor, porniră să defileze în urma cocoşilor de colo până colo şi înapoi şi iar, tropăind voiniceşte cu picioruşele lor goale pe paveaua încinsă de soarele de vară…”. Sunt parodiate simboluri identitare precum drapelul : „Şi pentru ca parada să fie deplină, o adiere de seară – ce binecuvântare după o zi de arşiţă ! – făcu să fâlfâie mân­dru deasupra tuturor acestor bravi prosopul alb curat aninat sus la uşa bărbieriei „. în acelaşi fel sunt proiectate în derizoriu categorii estetice : „Când s-a înnoptat bine, s-a dat comanda ruperii rândurilor, şi artistul meu, ridicându-se în picioare şi scoţându-şi ghi­tara de la gât, a anunţat publicului :

— Mâine seară mai frumos !

— Mai frumos…nu se putea”

e. e. cummings

În urmă cu două, trei numere din Observator cultural un eseu incitant al Monicăi Spiridon despre ra­porturile literaturii tradiţionale, ale prozei, în special, cu teoria literară, cu eseul şi cu, în general, emergenţa reflexiei culturale în spaţiul creaţiei mi-a stârnit câteva reflecţii legate de nişte întrebări pe marginea mesei de scris, cum se spune. Nu sunt total convins că proza îşi ratează perspec­tivele şi viitorul prin această contaminare a ei de către eseu sau altceva din zona aces­tuia. Pe de altă parte, nici nu mă pot declara adeptul tezei că Ideile „înnobilează” epicul şi îi dau ceva ce acesta nu ar avea, sau nu ar putea avea prin el însuşi. Dimpotrivă, socot, totuşi, că fascinaţia poveştii, a naraţiunii, a acelui timp al verbului prin care este construită arhitectura epică, vor fi în continuare atractive, Nici nu ar trebui multe argumente pentru aceasta; se ştie că povestea îşi are tradiţia ei care urcă din mit şi din basm, numai că, am sentimentul, că astăzi per­spectivele s-au modificat substanţial. Aici ar fi interesant de urmărit cum anume s-au pe­trecut aceste schimbări. Iată, dacă am ana­liza sumar proza noastră din deceniul şase până în momentul de faţă am observa, cu oarecare uşurinţă, faptul că există două feluri relativ distincte prin care ideea, teza sau reflecţia se poziţionează faţă de epic în chiar spaţiul acestuia. Există o anume tratare a raportului acestuia, tradiţională întrucâtva, la Marin Preda, Alexandru Ivasiuc sau Nicolae Breban, spre exemplu, şi alta, în esenţa ei diferită, la Radu Petrescu sau Livius Ciocârlie. Pentru a putea percepe diferenţa am să folosesc un exemplu care ne poate lămuri prin analogie. În vârsta roman­tică şi realist-tradiţională a prozei, descrierea faţă de naraţiune era exterioară, detaşată de aceasta : având menirea de a explicita, de a vizualiza sau, baremi, de a împodobi arhi­tectura epică asemenea unor statui pe un vechi templu grec [comparaţia şi întreaga această argumentaţie mi-au fost sugerate de un studiu mal vechi al Iul Jean Ricardou). Descrierea, exterioară fiind, era resimţită asemenea unei „încetiniri” epice, o rătăcire prin substantivizare, care înlocuia temporar verbul şi verbalizarea narativă. Mal apoi, în veacul XX al prozei, descrierea câştigă în im­portanţă şi contaminează naraţiunea: face parte constitutiv din construcţia narativă. Faptul acesta este evident în estetica proustiană, spre exemplu.

Şi în cazul raportului dintre reflecţie şi epic există o posibilă analogie. Astfel, avem o poziţionare exterioară, care, asemenea de­scrierii din proza romantică şi aceea tra­diţional-realistă, întrerupe curgerea nara­tivă pentru a expune idei, teze, moduri de a judeca istoria ale unul personaj. În literatu­ra noastră pilduitoare pentru această moda­litate epică este celebra lecţie de filozofie pe care Ştefan Gheorghidiu i-o ţine soţiei în pat. Uneori, autorul uită însă de o implicită con­venţie apriorică a epicului şi în desfăşurările sale ideatice şi reflexive, caută să se expună cultural, să se înnobileze pe sine şi proza sa. Atunci apare acel sentiment straniu că eroul este un personaj excepţional, plasat uneori peste anvergura sa intelectuală anterior sta­bilită. Pe de altă parte, cititorul resimte ca pe o lipsă, uneori frustrantă, renunţarea la poveste. Alteori, furat de perspectiva nobilă a reflecţiei înalte, (destin, istorie, relaţia din­tre victimă şi călău etc.) romancierul dă senzaţia că se cheltuieşte ideatic pe un ma­terial uman pe care îl falsifică prin chiar această problematizare prea „înaltă”. Aceasta senzaţie mi-a mărturisit-o un cititor mediu, de profesie politehnică, prin observaţia de bun-simţ pe care marginea romanelor deceniului şapte şi opt: mi-a spus aşa: „Nu ţi se pare că se supralicitează cu filozofiile astea apropo de un activist de partid, mai ales că marea majoritate a lor sunt nişte nulităţi absolute? Dacă scriitorii vor să scrie despre moarte, iubire sau altce­va de felul ăsta nu ar putea găsi alte surse de inspiraţie?” Atunci nu m-a convins, cre­deam că, totuşi, aşa cum sunt, activiştii par­tidului fac istoria şi scriitorul nu se poate sustrage acesteia. Astăzi sunt tentat să gân­desc altfel şi să-i dau dreptate, cel puţin în clivajul dintre anvergura intelectuală a ac­tivistului şi artileria reflexivă pusă în mişcare împotrivă-i. Cred că mai bine ar fi reuşit epic proza cu demascarea (chiar şi din perspec­tiva curajului) printr-o abordare cehoviană sau în felul Iui Kundera. Să povesteşti simplu despre proşti şi prostiile lor, numai că, adesea, tentaţia prozatorilor noştri a fost de a-i transforma pe aceştia din subiecţi ai naraţiunii în pretexte ale filozofărilor adânci.

Două perspective relaţionale

Pe de altă parte, există alte două posibile raportări la proză şi la relaţia ei cu Ideea şi cu reflecţia culturală. Pe cea dintâi aş numi-o epicizarea ideii, cealaltă ar fi să fie diseminarea Ideii, în ambele situaţii, raportul dintre reflecţia cul­turală şi naraţiune este esenţial, cu toate că perspectivele relaţionale îmi par că diferă substanţial. În cea dintâi, Ideea devine ea însăşi un fel de personaj al prozei, sau, cel puţin, un nucleu generator epic, nu unul pasiv şi exterior ilustrativ. Exemplul cel mai cunoscut este eroul Iul Cervantes: fantasmele livreşti ale lui Don Quijote mişcă epicul, personajul acesta „trăieşte ideea”, nu o expune exterior, este idee, figură de hârtie, devine el însuşi fantasmatic. La fel îmi par a fi Bouvard şi Pecuchet, sau căpitanul Ahab din capodopera melvilliană. Toţi aceştia epicizează Idei. Le dau concreteţea şi carnalitatea vieţii, de aici senzaţia de irealitate, de umor subtil, de nebunie subiacentă. În li­teratura noastră aceste abordări sunt mai rare. Îmi vine în minte Apostol Bologa. Or mai fi şi alţii, însă nu-mi apar atât de evident în momentul de faţă. Cel mal adesea prozatorul român explicitează ideile, nu le implicitează într-o manieră radicală prin care personajul să devină un fel de fiinţă din hârtie.

În ceea ce priveşte diseminarea ideii în construcţia epică aş face o precizare. Accepţiunea pe care o am în vedere nu se referă la autoreflexivitatea textuală şi nici la atitudini şi teze filozofice şi ideologice ale eroilor. Mă refer la un anume mod de con­strucţie epică desfăşurat sub perspectiva co­agulantă a ideii, a uneia singure, dominante şi remanente. Exemplele îmi par a fi nu­meroase, fiecare marcând într-un anume fel proza universală. Kafka scrie din perspectiva diseminată a unei anume idei despre lume, Proust sau Thomas Mann în Muntele magic diseminează dimensiunea bergsoniană a timpului, Joyce sau Faulkner sur­prind ofensiva universului lăuntric asupra celui exterior pe care-l modifică din per­spectiva celui dintâi etc. etc.

În literatura noastră există câteva abor­dări epice foarte interesante din acest punct de vedere care îmi par că deschid un drum prin care eseul se substituie prozei, devenind, adică, din oglindă a litera­turii, literatura însăşi. De altfel, faptul aces­ta, să recunoaştem, există deja de multă vreme, o dată ce critica este citită şi din perspectiva unei estetici cu similitudini vădite cu acelea ale creaţiei tradiţionale. Mă gândesc aici mai ales la jurnalele Iui Radu Petrescu şi la cele ale lui Livius Ciocârlie. La cel dintâi „epicul” vieţii este amalgamat cu „epicul” unei existenţe reflexiv-culturale care o completează şi îi oferă suport şi motivaţie. La cel de-al doilea, perspectiva este încă mai radicală, aici viaţa se topeşte aproape indis­tinct într-un fundal reflexiv în care domină mecanica oarecare a banalităţii cotidiene; dincolo de cultură şi reflecţie, proza lui Livius Ciocârlie pluteşte într-un indistinct vag, apăsător, dramatic, existenţa este fragilă, supusă pieirii şi bătrâneţii, compusă din spaime şi singurătăţi care dispar în pustietatea mută şi precară, omeneşte vorbind, a ideii. Lectura scrierilor lui Livius Ciocârlie te invită la un soi de arheologie a căutării omu­lui şi a umanităţii sale şi nu-ţi oferă, voit, decât perspective, idei, reflecţii care îl apără de viaţă, tot aşa cum drogul îl apără pe cel care îl prizează de orice altceva decât propria sa înfrângere. Viaţa ca ratare prin moarte şi arta ca drog mincinos.

„Observator cultural” nr. 135 / 2002

Rene Magritte

Dacă ne privim adânc şi stăruitor în ochi, vom putea spune, laolaltă cu semenii noştri într-ale artelor, că în Vechiul Regim rezistenţa prin cultură a sfârşit prin a deveni un fel de război sleit printr-un armistiţiu de blândă şi soioasă reciprocitate. Neimplicarea politică cerută azi cu stăruinţă de către mediile grupate în preajma primului academician al ţării era, în vremea aceea, semn al unei false biruinţe. Târgul era în felul următor, zicea partidul: faceţi dumneavoastră plasticienii, scriitorii şi muzicienii tot ceea ce doriţi în planul artei pentru artă, fojgăiţi demn în turnul de fildeş, înjuraţi la birtul scriitorilor, daţi-vă viteji în faţa chelneriţei Maricica, apăraţi valorile estetice şi noi vă lăsăm în pace şi onor să apăraţi pentru posteritate valorile. E adevărat că la picturile cele abstracte trebuie să nu săriţi de tot pârleazul şi să nu puneţi acolo ceva cruci, la poeziile dumneavoastră cele îmbârligate aveţi grijă să nu  introduceţi prea des cuvântul moarte, mai apoi, dacă tot “scriţi” cuvântul Dumnezeu, puneţi-l în pagină cu literă mică în aşa fel încât să se înveţe minte Pronia că nu-i de joacă şi că religia e o chestiune care aparţine definitiv trecutului. Aşadar cultura noastră cea minunată de până la revoluţie a fost una născută dintr-un armistiţiu tăcut şi tacit, un pact a guvernat arta pentru artă, o negociere stabilită şi parafată ne-a animat perseverenţa spre posteritate prin opera care, ziceam noi, romantici şi alcoolizaţi, ţine loc de libertate, de viaţă din aceasta apuseană, de benzină cât vrei, de căldură în apartamente, de reviste din străinătate. De toate ţine loc arta pentru artă, adică rezistenţa în numele esteticului e un soi de escatologie de-andoaselea pentru că, fraţilor, ea, arta pentru artă, te mântuie. Să fim serioşi, domnilor cu fildeşul. Ce mântuire e aia într-o lume  condamnată? Ce folos că eşti dumneata liber să-l scrii pe Dumnezeu cu d mic sau să  practici exhibiţii cromatice pe pânză într-o lume care nu înţelege gustul libertăţii. Halal libertate! Şi ca să nu se spună că vorbesc în dauna altora, o să spun ce am de spus în numele meu. Prin 1985 am avut şansa să scot la editura Cartea românească volumul de debut la regretatul Florin Mugur. La dumnealui acasă citim noi amândoi manuscrisul şi deodată minunatul poet îmi zice următoarele: “coane Daniel, aici e o problemă”, şi-mi atrage atenţia că un personaj, un contabil, se numeşte Nicu iar feciorul lui dintr-a zecea Nicuşor. Mărturisesc că nu mi-a stat în minte comandantul suprem şi fiul, ci pur şi simplu sus pomenitul contabil şi feciorul său de la liceu. Am priceput deodată că nu se poate, că undeva anume un ochi atoatevăzător va vedea ceea ce nu ar trebui să vadă, adăugaţi la asta ideea că debutul, orişicâtuşi, e de dorit,  editura e de mâna întâi, apariţia nu va fi să fie una din aceea colectivă, în plus cartea merită, biata de ea, să vadă lumina literei tipărite; mai târziu, vorba lui Florin Mugur, “când vei deveni mai vizibil o să poţi să scrii mai pe şleau, mai pe de a-ntregul, ca Buzura, ca Breban, ca alţii asemenea”.

N-am rezistat tentaţiei şi le-am spus amărâţilor ălora Nelu şi Neluţu. Aşadar am debutat sub semnul ascuns al unui negoţ vinovat. Şi câţi n-or mai fi fiind cu tot felul de vinovăţii de-astea. Când te uiţi din elicopter, sau din avion, geografia se simplifică, la fel şi aici-şa, principiul moral pur este integru şi inatacabil, sunt vinovat de toate câte s-au petrecut, cu toate acestea, fără să vreau, simt imboldul lăuntric să mă solidarizez cu negoţul acela al meu şi încerc să uit că alţii au refuzat să publice. De fapt, nici nu ştiu dacă s-ar fi putut altfel, ne putem închipui o literatură care s-ar fi putut dezvolta pe formula samizdat, pe scrieri din acelea anonime şi aureolate de morala artei cu tendinţă. Numai că istoria nu se scrie cu dacă: prin urmare, dincolo de strălucirea turnului cu pricina, în epocă fojgăia o lume literară hitech care îşi construia alibiuri morale.

Poate că din cauza vinovăţiilor acestora am strigat, la uşa preotului maghiar, în seara de 16 decembrie, jos-ştim-noi-cine: am răguşit zbierând acolo cu speranţa că scap de propriul meu trecut, de propriile laşităţi şi alibiuri. Nu ştiam atunci, în naivitatea stării revoluţionare, că aşa ceva nu este cu putinţă.

Valeri Briusov

Valeri Briusov este autorul simbolist rus  al spectacolului Îngerul de foc de la Teatrul Naţional din Timişoara. Valeri  stă alături de Konstantin Balmont, de Zinaida Gippius dar, mai ales, alături de neuitatul Aleksandr Blok ale cărui prime poezii le-am citit prin urbea mea natală, pe malul Mureşului, în superbe amieze de toamne însorite, la început de septembrie. Oricât vă pare azi de ciudat: citeam Aleksandr Blok la pescuit, pe malul apei. Îl citeam din uriaşul ceaslov al lui Baconski pe nume Panorama poeziei universale. Un alt apropiat al lui Briusov a fost să fie Andrei Bielîi, marele scriitor care a scris despre cum se scaldă Rusia în sînge la vreme de revoluţie. Mare şi decadent. Apropiat al lui Blok, al lui Briusov dar şi al minunatei, straniei, monahia Maica Maria Skobţova, fostă socialistă decadentă, îndrăgostită de Iisus. Maica se căsătoreşte la 18 ani cu un intelectual socialist, ca şi ea, de origine burgheză, D. Kuzmin Karavaiev. Soţul ei o introduce în cercurile literare de avangardă din Sankt Petersburg unde îi întâlneşte pe Alexandr Block, Andrei Bielîi, Alexis Tolstoi. Parfum de literatură rusă, de KGB din vremea lui Stalin. Rusia marii culturii, a marilor jertfe, a marilor primitivisme, a marilor lagăre, maica Gulagului, a sîrmei ghimpate şi a cântecului de muzicuţă la fapt de seară în drum spre ocnă. Maica absolutismului cu cruce şi nagaiac, cu cazacii de pe Donul liniştit. Cu vodcă şi praf de puşcă. Maica Rusie a lui Vasili  Şukşin, prozatorul şi cineastul genial al şoferilor din Celiabinsk.

Istoria a vrut ca să petrec toată revoluţia împreună cu Viorel, din seara de 16 decembrie şi mai apoi în toate zilele care au urmat acelei catastrofe a vechiului regim. Au fost momente halucinante care ne-au schimbat viaţa, astăzi toată lumea este altfel, totul se modifică din temelii, trăim într-o societate liberală în raport cu anii aceia, chiar dacă departe de felul în care o visasem noi atunci pe străzi. N-am priceput atunci cât de complicat va fi totul, cât de inepuizabil este cinismul, prostia şi toate demagogiile care păreau definitiv înfrânte de miracolul solidarităţii din acele clipe. Astăzi trăim amândoi într-o altă lume, tenebroasă uneori, alteori exasperantă, greu de suportat, cu toate acestea liberă. Şi poate că tocmai acesta trebuie să fie preţul libertăţii, poate că nu se poate altfel, şi nici nu se poate. Răul, minciuna, demagogia deşănţată sunt libere şi acum îmi dau seama că am luptat pentru ca şi acestea să fie libere, chiar dacă noi credeam atunci altfel, cu o naivitate care nu era a noastră.

Îmi dau seama că n-am prea spus ce vroiam, sunt prea multe de spus şi prea complicate, totul este astăzi altfel, până şi literatura e alta, nu mai poate fi la fel, şi ea a intrat în cataclism, în criză, şi de aceea ar trebui regândit totul, ar trebui să ne asumăm altfel condiţia de scriitor, să ne adaptăm individualismului din lumea în care trăim. Literatura nu-şi mai este suficientă sieşi. Îi prinde bine această stare de semianonimat în care s-ar putea să aibă răgazul să se întoarcă asupra sinelui din alte unghiuri, cu alte perspective, cu o altă experienţă de viaţă. Viorel Marineasa ştie toate astea pentru că scrie autentic, adică iritat de ceea ce trăieşte; din inconfortul acesta se naşte creaţia adevărată, aceea care nu-şi cheltuieşte exultările în succese facile. Să scrii pentru că eşti captivul acestei îndeletniciri, să scrii ca să te motivezi într-o lume infinit mai deşteaptă, mai gureşă, o lume care ştie să izbândească, o lume care mimează totul cu iscusinţă, o lume la care ai visat şi care acum te dă la o parte, ca să aducă iarăşi mediocrităţile în fotolii pe căile întortocheate ale aceloraşi jocuri care au întreţinut şi ieri ca şi astăzi aceeaşi insurecţie a nonvalorilor. Singura mângâiere în toată această panoramă a deşertăciunilor este aceea care ne învaţă că valoarea literară este un dat fundamental care nu se poate negocia, ea există pur şi simplu, iar acest lucru îi este suficient oricâte eforturi se cheltuiesc zadarnic prin unghere pentru ca realitatea aceasta să fie înlocuită cu utopia iluzorie a unor alte ierarhii.

Aş vrea să încerc să prelungesc spiritul ultimei cărţi a lui Livius Ciocârlie, intitulată Paradisul provizoriu (Ed. Humanitas, 1993) înspre consecinţele care decurg din starea lăuntrică a celui care Ie-a adus în pagină. Astfel, undeva pe la mijlocul volumului, răspunzând la “o scrisoare de la Ţepe” (citeşte Dumitru Ţepeneag, n.n.) Livius Ciocârlie formulează o dilemă, dă nume unei anume stări de criză a celui care vrea să facă literatură cu literatura însăşi. Şi zice aşa: “Dacă n-am făcut literatură, în sensul canonic al cuvântului, a fost pentru că n-am putut, nu din dispreţ. De altfel, de ce s-o dispreţuieşti? Am fost tot timpul în poziţia incomodă dintre dorinţa de a scrie şi neputinţa de a face literatură. Ca atare, sunt un postmodern natural, unul care face literatură nefăcând”.

Probabil că mai toţi scriitorii autentici se regăsesc în acest diagnostic, mai ales în ceea ce priveşte mobilul cu care se aşează în faţa maşinii de scris. Probabil că mulţi creatori de literatură stau la masă „în poziţia incomodă” pe care Ie-o oferă “dorinţa de a scrie” şi întrebarea dacă scriind, chiar fac Literatură. Livius Ciocârlie se mărturiseşte fără menajamente şi declară că nu face literatură, numai că eu nu-l cred pe cuvânt, chiar scris fiind el, iar valoarea literară (în accepţiunea clasică) a cărţilor publicate îmi dă mie dreptate, şi nu autorului lor. Conform unei definiţii tradiţionale, proză avem atunci când întâlnim între copertele unei cărţi, personaje, naraţiune, dacă se poate la persoana a treia, destine cuprinse într-o arhitectură epică. Livius Ciocârlie ştie mai bine decât noi toate acestea, are nostalgia mărturisită de a face în acest fel proză şi chiar din această stare îşi extrage una dintre reveriile sale, şi anume aceea de a fi indiferent la cum se face literatură, să faci literatură natural, să scrii literatură cu indiferenţă faţă de Literatură şi prin asta să fii mai liber faţă de ea. Numai că acest proiect, cu temeiuri romantice – ca toată literatura modernă şi postmodernă  - rămâne şi în această ultimă carte o reverie, un vis, un tărâm îndepărtat. În fapt, Livius Ciocârlie nu scrie indiferent despre indiferenţă şi nici despre sine sau despre neant nu scrie în acest fel. De la prima carte şi până astăzi, Livius Ciocârlie a construit cu tenacitate răbdătoare un ciclu original, cu o încărcătură existenţială specială, şi numai a lui în perimetrul prozei actuale.

Livius Ciocârlie nu scrie jurnale, el con­struieşte o lume în felul oricărui prozator, are proiecte epice, arhitectură, destine şi personaje. De aceea se poate spune că viaţa sa nu mai este, în cărţi, propria sa viaţă, nici soţia şi nici familia şi nici cei din preajma sa nu sunt aceeaşi, nu mai sunt aceiaşi. Autorul se foloseşte de lumea din jurul lui pentru a-şi împlini opera literară în acord cu o credinţă pe care ne-a mărturisi­t-o pe când eram studenţi, în timpul unei deplasări la cenaclul Amfiteatru la Bucure­şti; pe atunci Livius Ciocârlie era “doar” critic, aşa că i-a fost, probabil, la îndemână să ne mărturisească, în tren, că nu pricepe cum pot prozatorii “să mintă”, să inventeze, adică, lumi şi oameni. Tot atunci ne-a mai spus că, în ce-l priveşte, n-ar putea să scrie altfel decât în raport cu sine. În fond, scrierea la persoana întâi într-o confesiune care îmbracă, aparent, aşa cum am spus, haina jurnalului îşi are propriile riscuri impudice, tot aşa cum scrisul impersonal, la persoana a treia, “scrisul ficţional”, îşi are propriile pudori, date de chiar faptul că scriitorul se ascunde în dosul “minciunii ficţionale”. În acest din urmă caz, creatorul se retrage, trăieşte prin alţii, şi pot să spun din ex­perienţă proprie că scrierea unui roman sau a unei proze scurte se aseamănă într-adevăr cu împărtăşirea dintr-o iluzie mincinoasă care, fiind astfel, îţi poate stârni, ca oricărui vicios, plăceri aproape stranii. În ce mă priveşte, pot mărturisi că dimineţile cât am scris cele două cărţulii de proză mi-au fost cele mai frumoase şi mai stranii clipe din viaţă, eram acolo în cameră şi totuşi nu eram acolo, trăiam într-o lume diferită, o lume pe care o construisem încetul cu încetul, dându-mă îndeletnicirii acesteia în felul în care se dă alcoolicul patimii lui. Arta este expresia unei pasiuni care seamănă mult cu viciul, creaţia ei seamănă cu plăcerea erotică, este un fel de amor prelung, o beţie fără mahmureală.

În ciuda intenţiilor mărturisite, Livius Ciocârlie scrie pasional despre lehamitea de a fi. Despre neant şi despre indiferenţa. Prin opera sa Livius Ciocârlie încearcă să se apropie de liniştea pe care ţi-ar putea-o furniza absenţa gândului, a oricărei ambiţii, să râvneşti la nimicul odihnitor pe care ţi-l poate aduce indiferenţa. Aspiraţia aceasta seamănă cu aceea a osândiţilor din icoana medievală care îşi ţineau ochii aţintiţi spre grădina desfătărilor, ei fiind cufundaţi în mijlocul flăcărilor infernale. Este în această viziune un autocuprinzător scenariu ideologic romantic. În adâncul său, Livius Ciocârlie visează în fel romantic să se elibereze de sub povara propriei perso­nalităţi, de inconfortul obositor al lucidităţii. Livius Ciocârlie este mai degrabă, un romantic, iară nu un realist, un visător, nu un pragmatic, şi asta chiar dacă este ironic, rece, moderat în reacţii şi în vorbe. Unica sa aspiraţie este să aibă aspiraţii, iar adevărata sa împlinire este să le mărturisească în scris. Dacă nu ar fi fost aşa, cel de-al doilea mare prozator după Sorin Titel pe care l-a dat această parte de ţară literaturii române, ar fi putut cel mult fi un admirabil profesor universitar care ar fi ştiut totul despre cultură, fără a se mai putea bucura de minunata stare sufletească pe care ţi-o poate da gândul că libertatea adevărată o dobândeşti doar atunci când toate acestea îţi pot deveni indiferente.

Nimic nu mi se pare mai incitant, mai provocator, mai demn de a fi trăit decât criza pe care o trăieşte literatura, uitarea care atât de frumos învăluie cartea de ficţiune în rafturile librăriilor, ba mai mult, modul decisiv în care fu ea alungată de peste tot, şi cât de bine se arată în locul ei tot soiul de cărţi importante despre mari filozofi, despre mari gânditori, despre mari idei şi istorii ale lor, despre mari tratate şi adânci tratări despre marketing şi management, hotărâtoare prezentări despre Windows Excell şi altele pe măsură. Toate bune şi aducătoare de bunăstare editorială, chit că mie îmi lipseşte cărticica de poezie, cu coperte de hârtie creponată, elegantă ca o damă care şi-ar arăta coapsa prelungă, împodobită cu un ciorap vag monahal, din tăietura anume a rochiei perversă şi sobră totodată. Poezia cea adevărată are, în lumea de azi, distincţia unei dame interbelice faţă de bietele fetiţe care culeg valuta prin repezi încropiri sexy pe bancheta din spate a unor tiruri ale turcocraţiei rutiere. Cu ochii minţii mă văd în parc citind poemul poetului Paul Celan, acela despre cum anume “moartea-i maistru din ţara germană”, pe urmă alte versuri fără nimic capitalist într-însele, fără miză, fără pragmatismul cotidian spre care ne îndreptăm. Poezia necesară  cutărui licean, cutărui student, cutărui inadaptat cronic căruia i se umezesc palmele de emoţie în faţa femeii, poezia ca abandon minunat, poezia ca ieşire din cursa asta obositoare în care, iată, toţi ne-o iau înainte, se pregătesc, acţionează, încheie capitole de negocieri, reduc inflaţia, dezvoltă PIB-ul, fac ce trebuie, sunt euroconformi. Ce-ar fi să devenim noi altfel, îmi spun şi mă cutreieră versuri din Paul Celan care ne pot schimba destinul : “Negru lapte al zorilor seara îl bem / la amiază îl bem dimineaţa îl bem noaptea / îl bem şi bem”. Aberant! Vise ale unui ins aparţinând unei naţii care îşi poate rata viitorul cel plin de bunăstări, al capitalismului popular, al aceluia în care middle-class-ul intră la Metro în felul firesc în care cutare babă păşeşte la dugheana din colţ să-şi cumpere cele necesare vieţii.

Un bun amic, critic literar de talent, m-a privit cu adânci înţelesuri în ochi şi mi-a şoptit adevărul cel de pe urmă: “nu te mai iluziona anapoda, literatura nu mai are viitor şi nici nu ţine loc de altceva: poezia a murit de mult, proza e în comă profundă, critica, ea însăşi, e dovada indirectă a morţii literaturii, ea ne arată nouă tuturor că balul s-a terminat, au rămas amintirile despre cum a fost pe vremea romanticilor, pe timpurile cubo-futuriştilor, pe vremea expresioniştilor. Creaţia propriu-zisă va mai fi o vreme vie pe la primitivi, pe la margini, în orizonturile tematice underground. Treptat însă, odată cu globalizarea, şi ceea ce acum mai este încă viu, savuros, marginal şi primitiv se va emancipa şi vom sfârşi cu toţii într-o pedanterie înalt-ideatică, în izmeneli în care vom vorbi despre cum e să faci amor în loc să-l practici ca atare. Creatorii, dragul meu, seamănă tot mai mult cu stirpea aproape stinsă a cutărui vultur american din care au mai rămas vreo câteva exemplare de importanţă strategică într-o cuşcă mai mare şi criticii, asemenea  reporterilor cu ferme convingeri ecologiste de la Animal Planet, se plimbă pe acolo, prin faţa sârmelor cuştii şi încearcă să înţeleagă cum s-a întâmplat tragedia, să anime, să ţină în viaţă. Dincolo, însă, de agitaţia lor, vulturul cu pricina îi priveşte impasibil de pe un aşa-zis arbore având ca fundal o aşa-zisă stâncă şi aşteaptă, cu aerul impasibil al condamnatului resemnat, să i se aducă hrana care i se cuvine la vremea amiezii.