În afara specialiştilor, puţină lume ştie ce vrea să spună vexilologia, adică ştiinţa steagurilor. A flamurilor. A prapurilor. A stindardului. O lume simbolică plină de culoare, pagini de istorie în ciucuri, în catifea, muselină, culori vii, imagini vechi. Toate la expoziţia organizată de Muzeul Banatului (în august, 2008)  sub îngrijirea competentă a artistului decorator textile – tapiserie drd. Hedy M-Kiss. (mai mult…)

Bela Kamocsa, Constantin Flondor, Doru Tulcan, Grupul Sigma, Hedy M-Kiss, Moni Bordeianu, Sigma, Ştefan Bertalan Hide

Trabucul în colţul gurii, cizme cu pinteni, poncho-ul, fortăreaţa, biserica, pălăria banditului – din aceea lată, mexicană – în dosul căreia el doarme, o trage pe obraz ca şi cum ai da drumul la storuri la camera din faţă: aşa stă gringo la margine de drum, lîngă o fîntînă cu o roată cu palete care se învîrt în bătaia vîntului. (mai mult…)

Clint Eastwood Hide

ara.

Henri Matisse

Prin manifestările de tip Street delivery din Bucureşti şi Timişoara, organizate de librăriile Cărtureşti, s-a avut în vedere eliberarea străzilor de aglomeraţia maşinilor şi redarea acestora artei. O manifestare inteligentă care promovează cultura şi civismul. În traducere asta ar însemna cultură căreia îi pasă în ce lume trăim. (mai mult…)

Augustin Buzura, Eugen Simion, Fănuş Neagu, Gabriel Liiceanu Nicolae Manolescu Hide

Pablo Picasso

Greu am putea trăi fără mistere. Iacătă, de două veacuri şi mai bine s-a născut literatura science-fiction. Unii dintre semenii noştri sunt enoriaşii bisericii scientologice, alţii adepţii Krishna, Baha’i, Moon, Meditaţia transcendentală, Hristos – om de ştiinţă, Ufolatrii, Mormonii, Marele Graal.

(mai mult…)

Baha’i, Hristos – om de ştiinţă, Krishna, Marele Graal. Hayao Miyazaki, Moon, Mormonii, Ufolatrii Hide

Oscar Kokoschka

Există în media o văicăreală unanimă în ceea ce priveşte criza. Moderatorii şi ştiriştii privesc apocaliptic din dosul televizoarelor, al undelor hertziene, al foilor tipărite şi ne aduc dovezi că nu e de glumă.

Nu e de glumă, dar nici nu e atît de rău. La urma urmelor criza instituie ora regîndirii. A punerii sub semnul întrebării. Criza chiar aşa ceva este atunci cînd nu i se pune căluş ca în dictaturi: prilejul regîndirii. E limpede că s-au acumulat mari probleme ale ordinii mondiale ascunse care au ieşit acum la suprafaţă. În fapt,  odată cu băncile, cu sistemul financiar sau cu economia, intră în criză idei, soluţii sau principii socotite infailibile. Ori dacă e ceva de remarcat în istoria, fie ea a finanţelor, a politicii, a economiei, a culturii, e chiar acest fapt despre care ne atrage atenţia criza: nimic nu e infailibil. Totul este de regîndit şi în chiar acest lucru stă cel mai important lucru pe care umanitatea l-a tot făcut în istorie. Cei care nu găsesc soluţii pier iar faptul acesta este cît se poate de natural şi de neocolit. Aşa au răposat imperii. Aşa a fost cu imperiul roman pe vremea cînd nu s-a priceput să răspundă la criza adusă în lume de creştinism. A răspuns la criza aceea cu vechile metode ale forţei: au tot dat drumul la lei în arenă şi au aprins ruguri. Imperiul multinaţional habsburgic a pierit odată cu primul război pentru că nu s-a priceput să găsească soluţii problemelor naţionale din cuprinsul său. La fel a pierit şi comunismul care a ascuns criza sub preşul cenzurii. Avantajul momentului acestuia istoric e chiar faptul că putem gîndi liber şi de aceea putem avea şansa unei soluţii. Putem, spre exemplu, să vedem dacă ajutoarele de stat vor da roade. Sau poate autoritarismul de comandă al capitalismului lumii chineze. Poate va veni o vreme în care libertatea economică va fi singura importantă. Oricum raiul capitalismului sălbatic îmi pare a fi China care mi se pare mai bine echipată pentru criză. Acolo exploatarea e totală. Nimeni nu zice nimic care să stînjenească autoritatea, fie ea a statului ori a patronului chinez, american, european. Dacă aceea e soluţia crizei eu nu aş vrea să-i supravieţuiesc. Trăiască alţii în acest fel. Din fericire, pînă atunci mai avem ceva timp să găsim soluţii.

Sursa: 24FUNTM                                         Daniel Vighi

capitalism salbatic, China, criza, imperiul habsburgic Hide

Oscar Kokoschka

Laudatio Bohumil Hrabal

Nu aveau, pe la începutul deceniului al şaselea, autorităţile un entuziasm prea mare în legătură cu cele două formaţiuni ale pompierilor voluntari din Lipova, respectiv din Radna. Motivele erau de înţeles. Spre exemplu, clădirea din cărămidă a pompierilor din Radna avea un turn bulbucat în vârf cu un ceva aşa ca un par, care  părea să fi fost o chestie pe care atârnase odinioară un steag. Ori ce era cu adevărat mai vrednic de luare aminte din punctul de vedere al grijii structurilor care se ocupau cu munca ideologică decât steagurile. Mai ales cele din vremea orânduirii celeilalte. Erau suspecţi în ciuda monumentului din piatră cu steaua sovietică din părculeţul pompierilor, cu instalaţiile pe care se antrenau şi unde ne jucam noi, gaşca pionerească, toată ziulica. O să prezint pe scurt de ce erau suspecţii pompierii voluntari după ce voi arăta, tot pe scurt, în ce constau instalaţiile pentru antrenament din parc. Era acolo o bârnă lungă pe care, la vremea aplicaţiilor de sub comanda bătrânului comandant Nicoli, aranjat cu fireturi şi uniformă, vecinii noştri de pe stradă, spre exemplu neamţul Toni Reinholz, sau nea Petrişor Oancă, zis Oală, ori grădinarul Marghetics, ungur de pe uliţa mînăstirii catolice Maria Radna, veneau şi alergau încruntaţi. Desfăşurau repede, repede furtune lungi, prevăzute la capete cu buloanele strălucitoare pentru a putea fi prinse la dispozitivele maşinii de stins incendiile. Alergau, cum spun, încruntaţi, cu toporişti agăţate de centironul uniformei şi cu căşti cu creastă de nichel ca în filmele cu dacii şi romanii. Oricum ar fi, erau suspecţi în ochii autorităţilor. Socotiţi şi dumneavoastră, iubiţi cititori, că aveau la sediile lor pompiereşti tablouri cu fotografii aniversare de pe vremea lui Tisa Piszta şi a lui Franz Iozef, împăratul, de pe la o mie opt sute nouăzeci şi ceva. Sigur că asta „nu cadra”, vorba tovarăşului secretar raional, cu noua orânduire. Nu cadra nici faptul că mergeau – cum s-a exprimat tovarăşul Nicoli în faţa raionalei: „ că aşa s-au pomenit” – Vinerea mare şi în duminica de înviere la Mormântul lui Isus, amenajat la mănăstirea catolică ai cărei călugări fuseseră încadraţi de câţiva ani în câmpul muncii. Pompierii stăteau de pază la Mormânt, pe post de soldaţi romani, cu toporiştile şi, mai ales, cu căştile cu creasta de aramă pe cap. Singurul lucru cu adevărat pozitiv pe care îl aveau în activităţile lor era balul din februarie, pe care îl organizau împreună formaţia de pompieri voluntari Radna cu aceea din Lipova. Gurile rele ziceau că tocmai balurile erau motivul pentru care hardughiile acelea reacţionare nu fuseseră desfiinţate şi trecute în subordinea armatei unde, de altfel, li se cuvenea de drept să fie.

Daniel Vighi

Bohumil Hrabal, Lipova, Maria Radna, pompieri voluntari Hide

Pablo Picasso

După revoluţie scriitorii eliberaţi din chingile dictaturii s-au trezit în situaţia inconfortabilă a libertăţii pe care au numit-o criză a literaturii. Nu era deloc aşa ceva, nu eram atunci într-o criză a literaturii şi nici neapărat una a lecturii, cum se spune de atunci încoace prin mediile didactice. Criza era una de situare nouă a culturii. Se repoziţiona atunci cultura literară într-un mediu liber. Faptul acesta era perceput ca o formă de criză a subiectului în sinele său, nu ca pe una a relaţiei sale cu o lume schimbată. În fapt, ne-am simţit frustraţi atunci de faptul că politica şi politicienii ne furau audienţa şi popularitatea. Ne-am simţit furaţi de privilegiul pe care ni-l dăduse în ceauşism lipsa de libertate a celorlalte „prilejuri” de lectură şi de informaţie. În dictatură literatura avea privilegiul de a nu avea concurenţă în televiziune, avea şansa unor ziare care nu spuneau nimănui nimic. Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus cu îmbufnare supărată, criză a lecturii, a cititorilor, a inculturii, a marginalizării valorilor culturale în favoarea unor vadimi de ocazie. De fapt, criza era una de reaşezare a culturii literare într-o societatea liberă şi competiţională.
Daniel Vighi
sursa: 24FUNTM

criza literaturii, filosofia libertatii, lectura, revolutie, scriitori Hide

• 

  Jules Perahim

  Nu există adesea în procesul de învăţare un parteneriat aprofundat între profesor şi student. Inexistenţa lui este expresia unui abandon de ambele părţi din comodităţi didactice şi mental-spirituale. Consider că absenţa relativă a acestui parteneriat aprofundat este consecinţa nocivă a perpetuării dictaturii de dinainte de 1990 şi a absenţei reformei democratice a învăţării în şcoala românească.

• Prin absenţa acestui parteneriat al învăţării şcoala produce mai ales minţi dispuse să li se spună ce au de făcut, să li se comande, să nu poată decidă singuri, să nu suporte dificultatea pluralismului de opţiuni şi idei.
• Profesorului îi este mai comod să monologheze, să nu fie întrebat şi contrazis.
• Studentului îi este mai comod să tacă, să nu întrebe şi, mai ales, să nu contrazică.
• Profesorului îi este mai comod să stârnească învăţarea din frica notei din examen decât din interes asumat şi, mai ales, din plăcerea studiului şi a ideilor descoperite în parteneriat.
• Studentului îi este mai comod să tacă din cauză că îi este frică nu greşească în ceea ce spune şi să fie „descoperit” că nu ştie. Acest obstacol major blochează gândirea liberă. În şcoală încă este diabolizată „neştiinţa” cântărită docimologic mai ales cantitativ şi prea puţin este căutată, altfel decât prin măsurarea cantitativă a informaţiei, calitatea gândirii.

Publicat in  24FunTm

Didactica, reforma universitara, universitate Hide

Lumea de ieri, asemenea celei de acum!

Public spre înştiinţare din Fondul Deleanu (Biblioteca Academiei, filiala Timişoara)  extrase de viaţă cotidiană din paginile ziarului  Temeswarer Zeitung care fu înfiinţat de Andreas Blatt în 1852

■ Se arendează, cu tot echipamentul, de la proprietarul Karl Schiller restaurantul  “La ştiuca albastră”
■ Reparaţii, zugrăveli la edificiul fabricii de ţigări din Jozefin
■ Cu ocazia iarmarocului se observă o afluenţă de comercianţi, unii chiar din Viena, negustori de grâne, geambaşi
■ Anunţul bibliotecii particulare Roesch&Comp cu privire la tipărirea celei de-a 11 liste de cărţi nou-achiziţionate : 400 volume în limbile germană, franceză şi maghiară. Lista se va distribui gratuit
■ Furturi comise de hoţi de buzunare aflaţi sub arest
■ În anul 1854 la teatrul de vară Arena care pe atunci se afla în Piaţa Libertăţii: 72 furturi de portmoneie, două zile la rând
■ La iarmaroc s-a furat unui ţăran neamţ 130 florini. Anunţul este dat de judecătoria de instrucţie în vederea identificării păgubaşilor.
■ Israel Frankl vesteşte publicul că în 16.XI.1856 deschide o cafenea nouă în casa Strohmayer la et. I. El afirmă că nu s-a dat în lături de la nicio cheltuială pentru ca, imitând casinourile din Pesta şi Viena, să-şi mobileze luxos localul. Garantează calitatea băuturilor şi a serviciului.
■ Litvenyi, negustor, dă informaţii despre vânzarea unui ceas cu muzică în stare bună cu 8 cilindri – Walzen – Litvenyi – în Josefin, la “Leul de aur”.

Daniel Vighi                                                      Sursa : 24 FunTm

1856, 24Fun, lumea de ieri, timisoara Hide

Ives Tanguy

Dacă nu eşti atent, canishul nostru maro şi creţ pe nume Sasha, imediat te linge pe obraz sau pe nas. Sasha stă prin paturi, pe fotolii, pe dormeze şi pe bancheta maşinii cu un firesc urban pe care colegii ei, golanii maidanezi, nici în cele mai fericite vise de-ale lor canine n-ar îndrăzni. De altfel Sasha îi mîrîie, şi uneori îi şi latră din maşină, din braţe, de pe pervazul ferestrei unde stă cu stăpîna casei să vadă cine mai trece pe stradă şi ce se mai întîmplă prin lumea asta mare. Dacă vine careva şi sună la sonerie, se repede la poartă şi face larmă mare. Latră de bucurie că apare vizitatorul şi-l poate mirosi, la adică îl poate linge. Face ture roată, roată prin gazonul curţii de bucurie că avem musafiri. O dată la două, trei luni o ducem pe Sasha la coafor şi acolo tanti îi face toaleta, o tunde cu maşină specială şi o piaptănă în aşa fel încît să-i pună în valoare moţul din vîrful capului. Coada pe care nu i-am scurtat-o (aşa cum cer normele de frumuseţe ale rasei) din cauze umanitare, este şi ea tunsă ca să semene cît mai mult cu smocul războinic al leului african. În acelaşi fel tanti îi aranjează şi pantalonaşii la picioare, mai apoi îi smulge cu pricepere şi fermitate părul din urechi. Ni se spune că urechile Sashei sînt măsura nobleţei oricărui canish care se respectă, aşa că am învăţat să i le pieptănăm cu o periuţă specială pe care am cumpărat-o de la Pet shop-ul din cartier. Vi le-am spus toate ca să ştiţi toţi cei care aveţi de gînd să va faceţi rost de vreo Sasha la casă.

Daniel Vighi

Sasha Hide