.

Ilie a fost angajat la casa de bilete iar Cipi plasatoare. Rupea biletele, trăgea perdelele la începutul filmului, repeta gestul şi şuierul specific al inelelor de oţel pe bara de deasupra uşilor de la ieşire la terminarea filmului când pe ecran curgea textul final cu maşinişti, scenografi, muzica, macheurii, instalatorii, operatori film, toată mulţimea pe care au văzut-o la o filmare nu departe de centrul oraşului la care s-au zgîit cu atenţie. Curgea scrisul pe ecran, muzica mergea şi ea, Ilie stătea în aşteptare lângă butoanele mari de la lumini, aştepta acolo şi trebuia să ştii când anume urma să învârţi comutatorul, nu se putea oricând, era în funcţie de starea sălii, de emoţia sau de lipsa ei. Dacă filmul era din acela care îţi smulgea lacrimi, atunci mai aştepta, muzica era pe măsură, lumea întârzia în fotolii şi prelungirea era binevenită, un refuz a ceea ce se întâmpla, o prelungirea de felul „ce-ar fi fost dacă”, sau, şi mai şi, ca la povestea a doi studenţi care îşi duc viaţa lor de zi cu  zi, la cantină, la cămin, învaţă împreună şi spectatorii se obişnuiesc cu treaba asta şi nici nu le trece prin cap că aşa fericiţi, aşa tineri, se poate năpusti asupra lor boala nemiloasă şi moartea. Muzica are rostul ei, însoţeşte faptele din film încă de la început fără să ştie spectatorii că de ce anume este ea aşa de duioasă, şi abia la urmă, când pe ecran defilează echipele de realizatori ai filmului, abia atunci şi după ce i-a lăsat în fotolii cu ochii zgîiţi în ecran, cutreieraţi de muzică şi de imbolduri de plâns, cu noduri în gît, abia atunci răsuceşte Ilie comutatorul şi lasă încă muzica, ies toţi, unii cu ochii roşii de plâns, cuplurile de tineri se ţin de mână hotărîţi să facă faţă destinului şi afară, în stradă, e ploaie măruntă de toamnă şi nici că se poate ceva mai trist. Desigur că în asemenea momente trebuie să te pricepi cum aranjezi finalul: şuieratul draperiilor trase de Cipi, apoi lumina, cât anume laşi să meargă scrisul până la The End. La filmele de felul ăstuia cu cei doi studenţi în care ea moare de cancer spectatorii ies încet, păşeşc agale, sunt turtiţi de povara finalului, la fel şi în cazul bărbatului între două vârste, şi el moare de o boală fără leac, cântă foarte frumos într-o orchestră simfonică şi iubita lui, şi ea între două vârste, îl părăseşte, nu-l mai iubeşte, şi el rămâne de unul singur să cânte la clarinet sau la oboi şi pe urmă se stinge din cauza bolii fără leac, se sfârşeşte filmul şi răsună doar oboiul, Ilie aşteaptă la comutator pregătit să-l răsucească la momentul potrivit, e un meşteşug în toată povestea asta. Nimic nu-i plăcea mai mult, tocmai de aceea e acolo la cinematograf – şi el şi Cipi – ca să simtă filmele laolaltă cu sala. De aceea stă la toate reprezentaţiile nu departe de perdeaua de la intrare, şi-a montat în spatele ultimului rând două fotolii din magazia în care aveau scule şi fotolii.  Operatorul de la cabina de proiecţie avea inventarul acolo, deoarece se ocupa de reparaţii, înlocuirea scaunelor, a becurilor şi tot ce mai era nevoie de reparat. Au trebuit să ia aprobare de la directoare ca în orice intreprindere. Au scris o cerere în care cereau să se aprobe montarea a două fotolii pentru casier şi plasatoare pentru vizionarea reprezentaţiilor. Au rămas miraţi, şi directoarea de la Excelsior şi cei de la Direcţie, nu mai avuseseră asemenea cerere din partea angajaţilor, toţi se duceau care încotro la niciun sfert de oră după ce începea filmul. Chiar dacă regulamentul de serviciu îi obliga să stea prin preajmă, nu era niciunde aşa, şi cei din conducere ştiau treaba, ştiau faptul că rămânea obligatoriu proiectantul în cabina de proiecţie iar femeia de servici, casiera sau plasatoare mergeau pe rând prin piaţă sau prin oraş. S-au mirat factorii de decizie dar nu puteau să nu ia în considerare şi să avizeze o asemenea dorinţă care presupunea o supravegheră sporită a reprezentaţiei. Prin urmare şi-au dat acordul. Ilie cu Cipi aveau fotoliile lor în care stăteau la toate filmele fără excepţie, le vedeau de câte ori era nevoie: „nu vi se urăşte să staţi la toate filmele”, îi întreba adesea femeia de serviciu sau operatorul şi ei nu le spuneau dacă se plictiseau sau nu, dădeau doar din cap cum că serviciu-i serviciu, deşi, repet, nimeni nu le cerea să stea acolo. Uneori rulau filme de aventură, cum era acela cu gorila uriaşă care o ţine în palmă pe o fetişcană foarte drăguţă şi dărâmă stâlpii de înaltă tensiune din oraşe dar pe fată nu o omoară, deşi ar fi putut-o face foarte uşor: „vezi”, zicea Ilie, „cât e ea de sălbatică, tot simte că fata e de-a ei, adică noi ne tragem din maimuţă şi gorila uriaşă pricepe treaba      şi mai bine se lasă omorîtă decât să o strivească în palme”. La asemenea filme spectatorii ieşeau vioi şi grăbiţi, se risipeau repede pe străzi, cu pas reconfortat, apucau să-şi mai împrumute pentru ultima oară pungile cu friş-cocoş şi dispăreau refăcuţi. La cele cu tristeţi plecau îngreunaţi, muzica le mai suna în urechi multă vreme pe uliţa de cartier în hămăiturile rare ale câinilor, dispăreau învăluiţi în burniţă, înghiţiţi de mulţimea din staţia firobuzului trei barat.

cinematograf