Pablo Picasso

În perimetrul Mai Nimicului Fundamental nimic nu creşte dinspre copilărie ca formă de ispăşire şi de evadare. În perimetrul Mai Nimicului Fundamental nimeni nu evadează niciunde. „Reveriile întoarse înspre copilărie” de care face vorbire Bachelard în Poetica reveriei (la  p. 29)  par greu de identificat la subiecţii vieţuirii în meandrele Mai Nimicului de la   „căminele de nefamilişti / din strada Olteţului 15” care meandre, la rândul lor, par castrate de anima. Nu putem pricepe dacă există aşa ceva, după cum nu putem depista decât vagi ecouri din lumea raţionalităţii zâmbitoare sub blazonul animus. În Mai Nimicul Fundamental viaţa se arată ca din departe:

„în jurul mesei după cină. poate îngînduraţi. poate doar sleiţi,

căzută pe duşumea, cu cămaşa desfăcută – o

piersică stricată – dănţuitoare lascivă a nopţilor lor.”

Ce înseamnă a fi îngândurat şi ce înseamnă a fi doar sleit pentru nefamiliştii de pe Olteţului? Mai nimic. Nici îngândurarea nu e semn al lui animus, nici sleiala al lui anima. Dialogul este suspendat şi nu poţi identifica ce ar fi să fie să fie animus şi ce ar fi să fie anima. În locul dialogului intrapersonal şi, prin asta, comunitar se instalează mut unul cu obiectele din jur, în cazul nostru: „căzută pe duşumea, cu cămaşa desfăcută – o/ piersică stricată”. Numai că nici dialogul nu e aşa ceva. În locul vorbelor născătoare de stări animus/anima se lăţeşte translingvistic, risipit, ontic şi incontrolabil raţional, Mai Nimicul piersicii stricate şi alungate pe duşumea care e, pur şi simplu: „dănţuitoare lascivă a nopţilor lor”. Cum se poate aşa ceva? În Mai Nimicul Fundamental, golit de perechea animus/anima, se poate. Ba este necesar să se stabilească asemenea raporturi beţive cu lumea ca să o scoatem din chinga priceperilor filozofice şi să o aducem în libertatea absolută a raporturilor noastre Nicicum cu aceasta.

Daniel Vighi

Bachelard, Ioan Es. Pop