Andy Warhol

Privim prin parbrizul maşinii ca în filmele cu detectivi FBI . Strada e la fel. Oamenii trec  prin faţa Muzeului,  se îndreaptă aiurea şi noi discutăm despre omul nostru, îl identificăm, e acela cu fular alb, cu o pungă din care scoate ceva (poate că seminţe, cozonaci mărunţei, pufuleţi, chestii din acelea moi şi calde pe nume Fornetti), mestecă absent, nebăgat în seamă, uşor agitat, dar nu peste măsură, ori poate că aşa ne pare nouă că se prezintă el acolo între boscheţii din faţa porţii înalte a Muzeului. Păşeşte de-a lungul panglicii înguste a trotuarului, descins din lumea polizată din Publitim, secţia, sau departamentul, intitulat Poşta lui Cupidon, flancat de un citat din Eminescu în care poetul naţional fericeşte înţelepţii că nu le-a trecut prin cap să se însoare. “Asta cam aşa-i”, bîigui vinovat şi privesc cum chiar deasupra citatului eminescian se arată ochilor, încă o dată,  poetul bun la toate, la cîntările cele bleojdite de prin birt cu iz testamentar, cu lună, tei, cetini şi valurile mării, pînă la gestul final, acela al trandafirilor care s-au scuturat toţi în seara despărţirii, de la extremismul încruntat al proto şi neofasciştilor la văietăturile amoroase ale acestor promisiunile policrome ale iubirilor celor trupeşti. În alb-negru stau neruşinate mai multe poze mărunte, mărunţele chiar deasupra citatului cu deschideri filozofico-romantice; ar trebui să mă supăr, să protestez, “cum se poate”, aş putea perora, “ca deasupra acestui îndemn la dezmăţ şi preacurvie să aşezaţi dumneavoastră citatul eminescian”, numai că nu mă supăr, dimpotrivă, careva, mai acu cîteva săptămîni, a dat telefon şi a strigat hotărît în urechea consoartei: “spune-i trădătorului că mîine e ziua lui Eminescu”. Îi răspund acu’:  “Să trăiţi, am reţinut, e în regulă”, zic, şi  îmi pare că-l văd pe Eminovici în încleştarea cea omenească dintre femeie şi bărbat despre care a scris cîndva, undeva, într-o lume şi într-un timp îndepărtat, un critic important căruia nu-i mai ştiu numele, l-am pierdut în cotloanele memoriei acesteia găurită de ani, de poveşti, de fapte şi întîmplări oarecare. “Am reţinut”, bîigui, şi îl văd parcă pe nenea ofiţerul acela literat de la vreo asociaţie de amor cu patria, trist şi singur, aşa cum e clipa asta, chiar clipa asta cînd stăm în dosul parbrizului, la amiază, şi urmărim cum se plimbă domnul cu punga, evadat din paginile departamentului denumit Poşta lui Cupidon, aparţinînd prosperei intreprinderi capitaliste Publitim. Vai nouă că suntem animale captive ale imaginarului, vai nouă că evacuăm realul cu fiecare clipă pe care o trăim, îl polizăm, îl frecăm pînă capătă aspectul cel neted al gletului pe zidurile camerei unde s-a prăpădit Ucunuţu şi pe care cutare zugrav le pregăteşte, le unge cu glet, le dă cu gletiera, un fel de ceva lung, cu mîner de plastic vînăt, încovoiat după forma mîinii. “Şi aici a pătruns modernizarea”, îmi spun, şi amintirile mă poartă  spre vremea cînd trăia Wenacz-bacsi, neamţul româno-maghiar, maistorul cel cu apucături renascentiste, cel care asemenea corifeilor Şcolii Ardelene a făcut de toate pentru popor: era el  măcelar la vreme de iarnă, mai apoi zidar, mai apoi electrician, umbla cu scule din acelea primitive, o drişcă cu care executa drişcuirea pereţilor, sinonimul îndepărtat-istoric al gletului, al rigipsului, al sistemelor celor moderne de placare cu gresie italiană şi spaniolă pe bază de “klebăr”, care e un fel de ceva ciment teutonic; aşa şi cu singurătăţile noastre, ale bieţilor oameni, chiar şi ale domnului ofiţer literat care mi-a amintit că mîine e ziua… şi el este singur, toţi suntem singuri, trădători şi loialişti laolaltă, şi vinovată pentru singurătatea noastră este imaginaţia care necontenit netezeşte, gletuie, drişcuie, polizează la curentul trifazic al libidoului care, iată, îl poartă pe domnul acesta să îşi expună public văduvia în aşteptarea unei doamne care vine, nu vine, mai degrabă nu vine, zic; ieşim din maşină, trecem pe lîngă nenea care îşi urmează impulsurile reclamate în gura mare; iacătă că toţi, aproape toţi, sunt fasonaţi bine la poşta lui Cupidon, cutare doamnă este şatenă, ochi verzi, pedantă, serioasă, fidelă, cu serviciu, cutare domn este cu experienţă în afaceri, independent financiar, altul este  serios, sufletist, nealcoolic, casă, serviciu, domnul pe nume Vîrsta a III-a este pensionar modest, casă, grădină, sunt de acord, zice, cu anunţul dvs. Doamna cutare este de 40 de primăveri, finuţă, dulce, corp şi picioare şic, el căsătorit, curat, discret, intelectual, auto, au loc pentru refugiu, o doamnă de la ţară răspunde Ardeleanului, exclus aventuri, în faţa bisericii din Traian cu ziarul în mînă, în cofetăria de la Maria în faţa unei ceşti cu cafea, în faţa Muzeului, el – 55 de ani, ea – 45, bat palma acolo, sub motto-ul eminescian, şi iată-l, este aici, a evadat din pagina lui Cupidon şi se plimbă în soarele moale al amiezii de iarnă, trecem pe lîngă dumnealui,  am ieşit de undeva din sala de spectacole, am păşit pe scenă, turburăm neştiuţi scenariul, regia, efectele. Domnul cu punga tocmai a isprăvit de consumat ceea ce avea el acolo în ea, o aruncă la coşul de gunoi şi, pentru o clipă, îmi pare că este asemenea lui nenea Dolofan, mecanicul auto din tinereţea lui Ucunuţu, din urmă cu patru decenii şi jumătate pe cînd l-a învăţat să conducă maşina Moskwici, zisă Ivanu’, şi îl dăscălea pedagogic cu o şurubelniţă cu care îl articula peste mîna cu care schimba vitezele, cu următorul text care s-a transmis din generaţie în generaţie de şcolari auto: “mă, băiete”, zicea protomecanicul, nenea Dolofan, “îţi dau peste degete dacă freci aşa schimbătorul de viteză, cu ăsta trebuie să te porţi ca şi cu stiloul”. Aşa ar trebui şi noi să procedăm cu pustiul, cu bolboroselile care ţin loc de vorbă, cu după amiezele duminicale cînd nu mai ai ce face şi, dacă eşti undeva prin satele patriei, auzi cum cîntă  cocoşul prin avlie, în “soba dinainte” e linişte rece de criptă, te poţi întinde pe covor, simţi că ai putea renunţa uşor la toate agitaţiile şi, cu doi pumni de diazepame, ai adormi cu ochii în băgrinii din uliţă…

Aşadar să nu dăm buzna, să-l lăsăm în pacea amiezii aglomerate pe domnul serios şi nealcoolic: a trecut aproape o jumătate de ceas, doamna nu mai vine. În vuietul urban, nenea Soledad se plimbă cu pantofii lui cam obosiţi şi care zadarnic se prezintă lustruiţi “glanţ” că doamna nu se arată ca să-i vadă: pe ei şi fularul lui cel alb. Doamna Capricorn nu se arată. Soledad 55 pleacă, dispare după colţul Muzeului cu tot cu profilul lui de lucrător la magazia poştală CFR, de dincolo de liniile de la triaj, de dincolo de balustrada lată pe care se plimbă  motostivuitorul plin cu colete pe care le trece el zilnic pe borderouri scrise cu creion chimic.

No tags