Adam Michnik e un om abordabil în ciuda culturii sale şi, mai ales, în pofida anilor petrecuţi prin puşcăriile comuniste şi a civismului său consecvent. A fost să fie lansarea de carte Memoriile unui dizident convertit (Polirom 2009) la Timişoara şi a fost, cu acel prilej, o dezbatere consistentă. Am simţit acolo un fapt de o gravitate urgentă: şi anume faptul că ne lipseşte încă mult pentru o internalizare fundamentală a culturii democraţiei, mai avem paşi de făcut şi pâine de mâncat pe drumul spre normalitatea principiilor libertăţii şi a civismului. Las deoparte şi faptul că totul poate conlucra ca pe drumul acesta lung al ideilor culturale, civice, politico-democratice să ne trezim că apucăm pe alte cărări. Paradoxal este faptul că aşa se petrec lucrurile în Polonia de astăzi a lui Adam Michnik, şi asta în ciuda marii culturi poloneze, a tradiţiei curajului civic polonez, a dezbaterilor ideologice polone de anvergură europeană. Polonia lui Leszek Kołakowski, a lui Jacek Kuron, Polonia lui Gombrowicz şi a lui Bruno Schulz. Polonia Legii Marţiale şi a marilor dizidenţi animaţi de tragismul unei mândrii naţionale pe care acum o resping din cauză că a devenit marfă pe taraba unor apucături integriste cu iz extremist de dreapta. Polonia vie. Polonia aproape de noi şi niciodată model, deşi putea fi de multe ori. Pardon ! Am omis vremurile în care Miron Costin scria Poema polonă iar mitropolitul Dosoftei versifica psalmii după modelul Jan Kochanowski. Vremuri medievale, atunci. Astăzi avem de dat socoteală, ca intelectuali care ne socotim civici şi democraţi, pentru faptul că am pierdut trenuri ale istoriei estului intelectual dizident. Nu-mi plac îmbufnările încruntate ale lui Paul Goma, supărările lui cu iz antisemit în care se opinteşte încăpăţânat în judecăţi posace, dar nu mă pot opri să nu văd ceea ce a fost în 1977, când Paul Goma a fost singur. Aproape singur! Cu Vasile Paraschiv undeva pe întinsul patriei strigându-i că Securitatea îl schingiuie şi că-i aranjează dosar de nebun. Singurătatea de atunci a lui Paul Goma a fost altfel în Polonia. A fost altfel în Ungaria. A fost cu totul altfel în Cehoslovacia care credea în Carta 77. Chiar şi Rusia – ţara lui Soljeniţîn – era altfel: despre asta ar trebui să vorbim mai mult şi să ne luăm măsuri că nu vom mai fi aşa pe viitor. Pentru asta e nevoie ca tinerii noştri bursieri să meargă nu numai în Franţa, Germania sau SUA, ci şi în Polonia, în Cehia, în Ungaria, în Rusia. Oriunde se poate învăţa ceva despre ceea ce aceste ţări au făcut şi noi nu am făcut.
Daniel Vighi
Sursa: revista Orizont
