Claude Monet
Eugen Lovinescu consideră că partea cu adevărat importantă a simbolismului este aceea legată de mecanismul de apariţie şi de constituire a modernităţii în cultura naţională. Într-o prezentare dedicată lui Ion Minulescu, criticul se exprimă limpede în acest sens; „suntem încredinţaţi că estetica minulesciană pleacă de la căutarea noutăţii”. În căutarea sa, poetul şi-a propus un fapt principial valid, numai că aceasta se petrece, constată criticul, cu mijloace destul de vechi. Or, în literatură, mijloacele sunt mai importante decât scopurile. Pregătirea pentru drum şi mai apoi drumul ca atare, aceasta contează, nu ţinta lui: aşa ca în romanul Toate pânzele sus al lui Radu Tudoran în care partea minunat-feerică este construcţia corăbiei şi, mai apoi, cum anume se umflă “toate pânzele” pe mări. Şi în literatură, faptul acesta se impune cu necesitate deoarece, vorba criticului, astăzi – adică în vremea aceea – “izvoarele inspiraţiei sunt în bună parte secate”, mai mult “temele mari ale simfoniei umane şi-au avut cântăreţii lor”, în aşa fel încât nu putem spune altceva decât că “înaintaşii ne-au despuiat de avutul umanităţii din noi”. Ion Minulescu vrea să fie nou şi original, de aceea s-a hotărât, vorba lovinesciană, “să se abată pe-poteci necălcate încă”. Criticul de la “Sburătorul” consideră această opţiune “principiul esenţial al oricărui progres”, numai că şi aici se încurcă lucrurile – deşi principiul cu pricina este esenţial pentru orice progres, nu-şi este suficient pentru că noutatea, “ca formă a progresului artistic”, trebuie să se supună “condiţiilor generale ale frumosului”. Adică noutatea, dacă nu are şi valoare estetică, este insuficientă, a fi nou în literatură înseamnă întâi de toate a înnoi arta literară. Noutatea nu stă în “răsturnarea valorilor sensibilităţii şi experienţei umane, ci în sinceritate şi în expresie. Pentru a fi nouă, o sensibilitate n-are nevoie să fie bizară, ci numai sinceră; prin faptul individualităţii sale orice sentiment e şi nou” (Eugen Lovinescu, Un triptic poetic: 1. Minulescu; 2. E. Farago; 3. P. Cerna în Critice l, Minerva, 1982, p. 196). De aceea, adaugă criticul, importanţa poeziei minulesciene stă mai ales în faptul că a reuşit să popularizeze simbolismul în registru minor. Atât şi nimic mai mult. Aspră sentinţă! A spune lucrurilor pe nume este, fără îndoială, una din virtuţile de seamă ale amfitrionului de la “Sburătorul”. Desigur că rafinamentul postmodern răstoarnă aceste judecăţi cu iz definitiv. Minoranţa de odinioară devine pentru degustătorii poeziei de azi contrariul. E ceva similar cu răsturnarea care a produs în receptarea bacoviană valorizarea creaţiilor târzii, acelea monosilabice, pe care Ion Caraion le denumeşte, într-un studiu sclipitor, un prelung sfârşit continuu. Eugen Lovinescu limpezeşte pentru epocă în ce constă modernitatea artistică. Înaintea sa Ovid Densusianu spusese lucruri asemănătoare: “Concepţiei de altădată”, susţine acest mistagog al modernităţii, „care limita domeniul poeziei îi opunem azi o concepţie mai largă”. Lărgimea dobândită de cei noi perseverează altundeva decât crezuse Minulescu, nu spre exotism, ca demonstrare posibilă a noului, ci altfel; cu totul altfel: “Pentru un pictor, un sculptor modern, nimic nu este lipsit de valoare artistică” susţine – pe sfânta dreptate – Densusianu. Acesta îmi pare şi mie că este sensul căutărilor înnoitoare în literatura de oriunde şi chiar din vremea de atunci şi până în timpurile generaţiei optzeci sau a postrevoluţionarilor nouăzecişti. Chiar aşa, “nimic nu este lipsit de valoare artistică”. Spune criticul de la “Vieaţa nouă” cum că “un compozitor nu se opreşte azi la asociaţii de sunete melodioase, care singure se credea altădată că pot fi redate în muzică: el găseşte elemente de artă şi în ceea ce pentru alţii e lipsit de armonie” (Opere, 5, Minerva, 1981, p.131). În accepţiunea lui Eugen Lovinescu, Ion Minulescu vroia să fie modern, să înnoiască, numai că nu a priceput prea bine cum şi unde. Exotismul, considerat de poet modalitate de a aduce noul în poezie, nu are sorţi de a înnoi cu adevărat ceva în poezie, atâta vreme cât este expresia unor căutări doar tematice, în conţinut. Iată, ca exemplu, lumea orientală pentru care poetul pare să aibă o anume slăbiciune tematică: este descris un templu mahomedan în care sunt evocate (invocate) “verseturi din Coran / De-a lungul templului turcesc…”; aici, în “sfeşnicile vechi de-aramă / Descresc trei lumânări de ceară / Descresc ca nopţile de vară” (în templul liniştii). Sunt de remarcat epitetele previzibile de origine romantică: “sfeşnicile” sunt, fireşte, “vechi”; comparaţia este şi ea plată, uşor prozaică, lumânările descresc “ca nopţile de vară”. Reluarea cifrei trei animă poemul cu o muzicalitate cadenţată întreţinută de procedeul poetic al repetiţiei; la fel ca sfeşnicile, trei la număr, sunt şi credincioşii: “Trei credincioşi desculţi se-nclină / Proptindu-şi frunţile-n covor / Şi parcă-s trei bolnavi ce mor”. Imaginea pelerinilor desculţi şi bolnavi care – firesc şi banal-dramatic – mor, este atât de convenţională, încât poemul dobândeşte frumuseţi de unde nici nu te-ai aştepta. Fără să ştie, şi desigur fără şă-şi propună aşa ceva, Minulescu evocă aici blândeţea naivă a kitsch-ului, mireasma, ca să mă exprim aşa, “nopţilor de vară” în care veghează imperturbabil zâmbitor, un piticuţ de ghips : din grădina casei.
Azi, la fel ca Bacovia, Ion Minulescu şi-a redescoperit noi şanse. Ceea ce lui Lovinescu îi apărea ca fiind plat sau stereotipic, este în vremea noastră, după poemele cărtăresciene sau cele ale lui Emil Brumaru sau Şerban Foarţă, expresie a unei încântări rafinate, asemenea acelora pe care le prilejuieşte estetica pictorilor naivi medievali sau flamanzi. Dar şi din aceia aparţinând culturii populare.
„Orizont”, nr. 6 / 1998
