Gregoire Michonze

Cum zic în titlu, bardul  se preumblă  să vadă cum stăm. Nu e prea bine: “celelalt zidiri”, zice bardul “ce se găsesc în Cetăţuie sînt toate mai mult sau mai puţin păstrate în întregime.” Ajunge lîngă “Turnul cvadrat de deasupra porţii” şi bagă de seamă că “poate încă sluji multă vreme de cuşcă clopotelor în lipsa prilejilor de războaie.” Socoteşte cam ce anume ar putea fi demn de interes: doar“Biserica în care sînt portretele a lui Duca Vodă şi a familiei sale” poate fi obiectiv turistic, aceasta “se află încă în bună stare şi merită a fi arătată ca una din cele mai nimerite ce s-au rîdicat în Moldova în veacul XVII”. Interesul i se animă brusc la vederea bucătăriei celei vechi “ce se vede aproape de clopotniţă, în dreapta”, cuhnia îi pare a fi “cea mai curioază şi mai vrednică de însămnat”şi asta din cauza unei bolţi care e “sprintenă şi alcătuită de trei bolţi elegante, aşezate una asupra altia”. O preţăluieşte arhitectural şi pe dată se lasă cuprins de entuziasm, se rătăceşte în admiraţie din aceea hiperbolică, se pierde cu firea aşă că noi, scepticii de azi, pe dată murmurăm în barbă şi zicem: “Măi, măi, cît de repede se lasă cuprinşi de optimism paşoptiştii, ce de entuziasm constructiv îi cutreieră, ce de energie din nimic îi frămîntă”; şi pe cînd rostim vorbele astea ne răsar în minte cele ce le spune Peter Gross în “Dilema”, nr. 438, din iulie 2001, despre faptul că perioada comunistă “a lăsat o amprentă total negativă asupra culturii române”. Aş zice că ne-a lăsat un soi de bleojdeală fiinţială pe care domnul profesor Lawrence E. Harrison, fost director al misiunii USAID în America Latină (şi care acum – iulie 2001 – este senior fellow la Harvard Academy for International and Area Studies) crede că hotărniceşte “distincţia între culturi progresive (progressive culture) şi culturi statice (static culture)”. Numai că nu doar perioada cu pricina a lăsat amprente. Iată cum, mai aproape de progressive culture, conaşul Bazil se înflăcărează pe dată în faţa bolţii aceleia din bucătăria cea străbună care îi pare că “samănă a fi lucru (înfăptuit, n.n.) de vreun geniu a văzduhului, iar nu de om.” Privirea sa scormoneşte melancolică şi vede lucruri de mirare: “păreţii” cuhniei “pe dinlăuntru sînt negri de fum şi lucesc ca marmora; forma sa este rotundă şi bolta e atît de îndrăzneaţă, că te miri cum de se ţine în aer?” Mai mult, turistul nostru se lasă cuprins de reflecţiile cele înalte, se umple de metafizicul în cheie fortuna labilis şi ia în răspăr istoria mare prin cea măruntă: “Un palat domnesc, teatru atîtor mari întîmplări, cade în ruine, cînd aproape de el o biată bucătărie, fără nici un suvenir istoric, stă pe picioare după sute de ani! Ce sujet măgulitor pentru gastronomi! Ce izvor bogat de idei adînci asupra deşărtăciunei mărirelor lumeşti pentru filosofi!”

Merge(m) mai departe, ne rătăcim pe la Socola, în mahala, acolo ne preumblăm “între două şiruri de bordeie ce se întind pe marginile soşelii”. Realitatea istorică, viaţa cea care se vieţuieşte, vorba lui Gore Pirgu, se aşază în curmezişul visărilor, a dorinţelor de mai bine, de mai mult, e aşa ceva ca hotelul Hilton sau firma Solectron în contrast cu cine ştie ce fabrică de hîrtie gudronată, rămasă în mahalaua industrială a industriilor de stat “a cărora înfăţişare ticăloasă ( a industriei statale de azi şi a mahalalei din Socola de atunci) “nu răspunde nicidecum la ideea măreaţă ce cîştigasem de oraşul Iaşilor, cînd îl priveam de pe vîrful Răpidei”. Pricina pentru care urîţenia se instaurează unde nu trebuie sînt crîşmele cele proaste ţinute de “jidovi stremţeroşi”. Şi ce fac stremţeroşii de jidovi? Păi, practică din greu capitalismul, fac negoţ, industrie, dau credit şi tîrnosesc bănci, numai lucruri rele. Cum privim la elementul românesc de la mahala, dintr-o dată cele bune se adună, răul se subţiază, piere precum o bucată de gheaţă în canicula verii: faţă de stremţeroşenia semită, locuinţele alor noştri “se deosebesc prin un aer de cochetărie ce mulţămeşte privirea.” Iacătă cum aici se răstoarnă daravera, viziunea de tip progressive culture alunecă pe nesimţite într-o static culture, israeliţii dau buzna şi freamătă economic, economisesc şi investesc, şi tot aşa pînă cînd, cu trecerea vremii, capra vecinului ebreu devine ţap ispăşitor.

Daniel Vighi

Socola, Vasile Alecsandri