Şi de obicei nu aruncă umbre, victimele lor fiind în mod invariabil tinere fete sau copii, respectiv flăcăi chipeşi, parţial hipnotizaţi pentru a-şi pierde propria capacitate de apărare; ei au o putere fizică mult superioară fiinţelor de rînd, înzestraţi fiind cu o capacitate excepţională de transmutaţie, putînd lua, după bunul plac, aspectul unui lup sau liliac (asociaţia modernă dintre vampir şi liliac nu are suport în folclorul european, ea datorîndu-se exclusiv literaturii şi filmului), putîndu-se tîrî pe pereţi precum şopîrlele, transforma într-o ceaţă compactă sau o puzderie de luminiţe strălucitoare; ei văd perfect în întuneric, impunîndu-şi astfel voinţa asupra lupilor şi a altor animale de pradă ale nopţii (lupii sînt inseparabili legaţi de vampiri, fiind o altă ipostază a acestora). În literatura populară există credinţa că unii strigoi – morţi pedepsiţi să rătăcească noaptea prin lume, nişte etemnu babilonieni (fantome, în sens de spectre ale morţilor) – se pot preface în lupi dîndu-se de trei ori peste cap. În mitologia română (cf. Romulus Vulcănescu), strigoiul este de două feluri: strigoi viu (om-strigoi) şi strigoi mort (mort-strigoi), deosebirea constînd în provenienţa, structura malignă şi capacitatea de a face rău semenilor; omul-strigoi duce o existenţă nocturnă, el putîndu-se transforma după moarte într-un demon malefic, un mort-strigoi care îşi păstrează neschimbată înfăţişarea umană în mormîntul din care iese pentru a-i bîntui pe cei vii; adesea strigoiul este asociat cu stafia, deosebirea constînd în faptul că primul este considerat un agresor al vieţii (ca în Dracula – deci un fel de vampir), cea de-a doua afectează conştiinţa. În ciuda acestor avantaje, vampirul nu este în stare să intre nepoftit într-o casă şi nu poate rezista la acţiunea razelor solare şi a luminii în general (deşi lumina lunii îl învigorează). în mod normal, orice muritor muşcat de un vampir devine şi el unul; putem vorbi aici de un „transfer” total de sînge de la vampir la victimă, fapt sugerat de Bram Stoker* şi reluat de scriitori precum Anne Rice*; această conexiune a dus în ultimii ani la o paralelă între vampirism şi SIDA, pentru că atacul are loc de obicei noaptea, iar victima este de cele mai multe ori o femeie; aspectul sexual este intensificat şi de „zonele” preferate de atac – în special gîtul (vena jugulară), realizîndu-se astfel asociaţia cu aspectul sado-sexual al dragostei. Mijloacele de apărare contra vampirului sînt de obicei: crucea, uneori Biblia, ţăruşul – de preferinţă de lemn-înfipt în inima celui care nu a putrezit încă în mormînt (semnificînd, pe de o parte, lancea cu care Sfintul Gheorghe a străpuns balaurul – Răul prin excelenţă – şi, pe de altă parte, ţepile în care erau traşi răufăcătorii în Evul Mediu), sabia sfinţită, cununa de usturoi (demonii resping orice miros mai puternic decît al lor propriu), culoarea albă- simbol al purităţii (adesea „ochi” albi erau pictaţi pe un cîine negru ce era apoi trimis în întîmpinarea unui musafir nepoftit), spinii de trandafir sălbatic, ramura de răsură, agheazma şi apa curgătoare (considerată de tradiţie apă neîncepută, deci sacră, purificatoare; vampirul nu poate traversa o apă curgătoare decît în momentul fluxului sau al refluxului), apa sărată a mării (sarea fiind un alt semn al purităţii). Un mort ce se presupunea a fi vampir era îngropat mult mai adînc ca de obicei, pentru a ieşi cît mai greu la suprafaţă; îngroparea se făcea cu faţa în jos, ca el să nu se îndrepte spre lumea celor vii; mormîntul trebuia acoperit cu pietre pentru a-1 împiedica să dea la o parte pămîntul; uneori pe mormînt se presăra făină amestecată cu sîngele altui vampir distrus, diferite seminţe şi usturoi; mormîntul şi vampirul erau stropiţi.

Florin Mircea Tudor,  Dicţionar horror, Institutul European 2003

Arhiva Seminarului de film