Data trecută, când s-o luăm către izlaz, am nimerit, în dreptul bisericii ridicate de Antoniu Mocioni, peste-o femeie cu vârstă incertă. Cineva a întrebat-o cum de-s localnicii romano-catolici, iar ei nu vorbesc decât româneşte şi nici o boabă în altă limbă. Ea şi-a încreţit fruntea, într-un zdravăn efort de memorie, apoi ne-a spus că ştie de la mamă-sa că, atunci când au venit cei bătrâni la Bulci, foloseau alt grai, nu ţine minte care. Nemţeşte? ungureşte? bulgăreşte, poate? Nu, nici vorbă. Ce rău îmi pare că am uitat, mai zise femeia. N-am putut să scoatem nimic altceva de la ea. Şi am vrut să ne îndreptăm spre brod, adică spre barca fixată ca un câine pe sârmă cu care poţi traversa Mureşul, dar un ins a insistat să mergem întâi la cimitir, că doar aşa facem un tur complet. Greşesc: spre cimitir am pornit după ce ne-am despărţit de medicul ursuz care avea grijă de vreo treizeci de tuberculoşi incurabili. Purta pe umeri un halat trist, asemeni celor din dotarea bolnavilor, avea prohabul desfăcut la izmenele pe post de pantaloni, legate cu aţă. Nathalie m-a întrebat dacă ăsta-i administratorul; a bulbucat ochii ei splendizi atunci când am lămurit-o că-i doctorul. Ce vrei, suntem la capătul lumii, la Bulci, aici poţi ieşi din contingent abandonându-ţi trupul într-un salon cu ofticoşi; sau să mimezi că ai cultiva plante exotice (laolaltă cu straturi de morcov şi de pătrunjel pentru nevoile spitalului) în sera Jugendstil cu o parte din geamlâc rezistând după atâtea dezastre, căci girueta metalică din exterior te avertizează, printr-un joc de goluri, că ai de-a face cu o construcţie ridicată în 1912.

Acum străbatem păşunea printr-un strat subţire de zăpadă, atunci treceam prin iarba înşelătoare din care, pe alocuri, ţâşneşte apa. Atunci eram cu Helga, cu Martin, cu George, acum suntem cu Helmut, cu Lavinia, cu Borco, le gustăm impresiile ca nişte veterani. Prevăd totul. Mai avem cincizeci de metri. Laczi Heleport, de data asta, va deschide cu dexteritate poarta cimitirului. Privirea o să ni se lipească de pâlcul de conifere, acolo unde odihnesc soaţa baronului Mocioni şi administratorul de moşie. Vom copia inscripţiile de pe cruci. Vom înainta câţiva metri la dreapta, unde, acum în noroi şi-n zăpadă, zace monumentul funerar, frânt în două, al celui de-al paisprezecilea general al armatei revoluţionare maghiare de la 1848, 13 au fost executaţi la Arad, el a scăpat, s-a ascuns la Bulci, unde a putut să-şi provoace singur moartea, otrăvindu-se în pace.

Viorel Marineasa

Viorel Marineasa