VAMPIR, personaj clasic şi arhetipal al literaturii şi filmului horror, al cărui mit există de secole, dezvoltîndu-se din superstiţiile existente în cele mai huilte culturi ale lumii. (Babilon, China, Japonia, In­dia, Europa, Haiti). Povestirile bazate pe „viaţa copiilor nopţii” readuc în prim plan probleme fundamentale, cum ar fi misterele de nepătruns ale vieţii de dincolo de mormînt, starea corpului după moarte, pasiunile stranii ale firii omeneşti, eterna confruntare dintre bine şi rău. Conceptul vampirului se bazează pe două precepte esenţiale: credinţa în viaţa de după moarte şi în puterea magică a sîngelui a cărui semnificaţie mistică datează de veacuri; pierderea sîngelui în bătălii era urmată automat de moarte, astfel năseîndu-se credinţa că el este sinonim cu viaţa. Deci, dacă sîngele este viaţă, atunci absorbţia / sugerea sa poate „reda” viaţa celui mort. Pe de altă parte, moartea, întotdeauna învingătoare, era produsă de un agresor vizibil (un duşman înarmat) sau de unul nevăzut (ceva supranatural). Conform celor mai multe mitologii, tărîmul morţilor era un loc aparte, supus propriilor legi; cei vii nu aveau acces, deşi erau inexorabil împinşi într-acolo o dată cu trecerea anilor. Treptat, lumea celor morţi va fi devenit cu mult superioară numeric lumii celor vii, ducînd astfel la dezvoltarea unui cult al mortilor vii. Prin moarte, cei vii treceau într-o altă lume, una a spiritelor mai degrabă decît a trupului; acolo „moartea” devine o nouă formă de „viaţă”. Legende dintr-acestea, despre morţii ce revin pentru a bea sîngele celor vii se găsesc în aproape orice cultură din care se mai păstrează documente. Povestiri chinezeşti relatează despre creaturi de culoare verde, acoperite cu un fel de lut, strălucitoare în întuneric. In India, Kali era venerată ca zeiţa morţii, iubitoare de sînge şi război, în timp ce Siva manifesta înclinaţii spre devorarea cărnii celor vii. Rakskasas erau fantome care îşi modificau înfăţişarea după dorinţă; vetala, asemănătoare cu o bătrînă vrăjitoare, prefera sîngele femeilor adormite. în Malaezia, talamaur-ul era cunoscut drept sufletul morţilor, hrănindu-se cu vitalitatea muribunzilor, iar penanggalen un fel de vampir care zbura prin aer după victimele sale preferate, copii mici sau femei gravide. în Indiile de Vest, vampirii locali erau numiţi loogaroo I ligaroo (bărbaţii – denumire derivată din loup garoax, om-lup în franceză, deşi asemănarea dintre ei este foarte mică) şi soucoyan (femeile). Brazilianul jaracara semăna cu un şarpe căruia îi plăcea sîngele, dar şi laptele. In Japonia existau vampir i-ninj a, creaturi pe jumătate putrezite. Civilizaţiile clasice ale Europei au adus în prim plan manifestări mai sofisticate ale vampirilor. în Republica, Platon vorbeşte despre un războinic al cărui corp  refuză să se descompună. în Odiseea, Ulise oferă sîngele unei oi sacrificate unor fantome slăbite din cauza lipsei de hrană. Treptat, apar şi lamiile, spectre feminine care se hrănesc în special cu copii. Legendele moderne vorbesc despre vampiri încep să circule în Europa pe la 1700, după părăsirea zonei estice a continentului de către turci. Acum se răspîndesc poveşti stranii despre morţi capabili a ucide oameni vii, dar aceste informaţii erau cunoscute de secole în Grecia, unde astfel de fiinţe se numeau vrykolakas (cf. Pitton de Tornefort, 1701). Vechi documente în latină (sec. xii – xiii), descoperite în Anglia şi Scoţia, foloseau termenul de sanguisugae pentru creaturile ce sugeau sîngele. Treptat, încep a se cristaliza elementele tipic folclorice referitoare la vampiri. Două schimbări erau absolut necesare pentru metamorfoza fantomelor lumii spirituale în adevăratul vampir european (cf. Clive Leatherdale): dobîndirea unei structuri materiale şi dezvoltarea înclinaţiei sexuale pe filiera lamia – succubus* (de altfel, Montague Summers afirmă că succubi şi incubi, demoni erotici feminini şi masculini, sînt reprezentări timpurii ale creaturilor numite mai tîrziu vampiri). Vampirii spectrali ai antichităţii capătă înfăţişare umană, dar ei nu mai sînt fantome, ci corpuri capabile de mişcare, poate şi din cauză că relaţiile oamenilor vii cu cei morţi capătă o serie de înclinaţii bizare (necrofagie, necrosadism, necrofilie), credinţa că cei morţi aşteaptă întoarcerea în lumea celor vii implicînd automat existenţa unui „corp” nou. Diverse documente (de ex., Visum et Repertum / Visuri şi descoperiri, 1732) relevă paradoxalul amănunt că vampirii nu erau capabili a se ridica din morminte pentru simplul motiv că acestea erau închise ermetic (deci „acţiunile” la care se dedau ei trebuie să fi fost produse de „spiritele” lor), victimele nu prezentau urme de canini, ci o senzaţie de sufocare (de obicei în somn), urmată de o moarte lentă ce dura luni sau chiar ani (cazul Diavolilor din Loudun, 1633). Se producea astfel o dispariţie treptată a vitalităţii, nu o pierdere a „sîngelui”, substanţa indispensabilă vieţii – cum afirmă Renfield în Lracula, reluînd de fapt un pasaj din Biblie (Deuteronom 12:23). Aceste „spirite” înfometate, asemănătoare cu pretas-urile din terminologia budistă tibetană, a căror stare temporară se termină cu o nouă renaştere, sînt persoane ale căror minţi, în momentul morţii fizice, sînt incapabile de a renunţa la viaţa terestră, la „dorinţa umană”, fiind condamnate la o existenţă eternă ce şi-o asigură extrăgînd „vitalitatea” din corpurile persoanelor încă în viaţă, oferindu-le în schimb nemurirea. În concepţia medievală şi post-renascentistă, orice persoană putea deveni vampir prin propria fire (caracter ereditar) sau prin acţiunile altora (caracter căpătat). „Predestinaţi” pentru vampirism erau: victimele unor crime nerăzbunate care nu se puteau odihni în linişte pînă ce asasinul nu era pedepsit, tot prin moarte („dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”), de rudele rămase în viaţă; copiii blestemaţi, cu voce tare sau prin intermediul „ochiului rău”, de părinţi; pruncii încă nenăscuţi, ale căror mame uitau să-şi pună sare în mîncare în perioada în care erau gravide; al şaptelea copil (în sud-estul Europei); copiii născuţi morţi sau proveniţi din părinţi nelegitimi; copiii născuţi cu diformităţi (buză de iepure, gură de lup), cu dinţi în gură sau cu diverse semne distinctive; copiii rezultaţi dintr-o legătură a vrăjitoarelor cu diavolul; persoanele ce sufereau de boli nervoase (epilepsie, coree); persoanele nebotezate sau excomunicate (corpurile lor nu puteau fi primite în pămînt); sinucigaşii (îngropaţi de obicei la răscruci de drumuri, după ce în prealabil li se înfigea un ţăruş în corp); persoanele cu părul roşu; persoanele care consumau carnea unui berbec ucis de un lup sau cele care permiteau unei pisici sau unui alt animal să treacă peste un mormînt proaspăt; persoanele cu o viaţă sexuală eterogenă; persoanele muşcate şi cele care au murit ca urmare a atacului unor vampiri -care vampiri sînt în mod normal asociaţi cu comunităţile sărace, comportarea lor reflectîndu-le originea socială (imaginea vampirului nobil, locuind într-un castel inexpugnabil este produsul imaginaţiei scriitorilor, el neavînd nici o legătură cu vampirul prezentat în folclor). Vampirul e un personaj de o paloare cadaverică, cu părul negru vîlvoi, cu ochii roşii, arzători şi pătrunzători, înalt, slab, cu pielea uscată şi rece la atingere, cu unghiile mari şi încovoiate şi cu buzele roşii, deseori retrase într-un rînjet care-i dezgoleşte caninii de un alb imaculat (o evidentă asociere cu omul-lup). Femeile-vampir sînt bîntuitor de frumoase, cu ochii strălucitori şi buze senzuale, de un roşu aprins.

Florin Mircea Tudor,  Dicţionar horror, Institutul European 2003

Babilon, China, Europa, Haiti, In­dia, Japonia, vampir