Literatura şi imaginarul creator modern se simt bine când se exersează pe teme precum kieful. Plictiseala. De aici rezultă spleenul. Apoi vagul existenţial. Acesta de pe urmă este mai greu de prins. Poezia se încumetă. Şi reuşeşte de cele mai multe ori atunci când îşi merită numele. Pe noi ne va interesa felul în care reuşeşte ea să cuprindă teme ale banalităţii vieţuirii. De la Alexandru cel Mare spre boiangiul din colţ. Vom proceda la investigaţii paralele. Încrucişate. Vom enumera tematic. Vom prelungi creator. Vom comenta folosind instrumente diverse în funcţie de ceea ce ne impune textul analizat. Vom mai proceda în răspăr metodologic, în sensul că nu vom predetermina căutarea prin metodele folosite. Vom face asta cu toate că demersul, aşa cum ni s-a impus mai zilele trecute, pare a fi mai degrabă unul tematic. O critică tematistă, cum i se spune de obicei. Sigur că va fi aşa, dar ne vom strădui să fie şi altfel. Istoria îşi va avea locul ei. Psihocritica de asemenea, simbologia şi mitologia. Imagologia şi ştiinţele sociale. Vom folosi din toate câte puţin dacă ne vor ajuta să percepem textul. Să-l pătrundem. Să-l vedem puţin altfel. Adăugaţi plăcerea de a scormoni. Atât şi (în fond, de ce nu?) nimic altceva. Suntem conştienţi că nu e puţin lucru şi nu e uşor de înfăptuit

De bună seamă că impulsurile romantice au în ADN-ul lor starea excepţională care, pe cale naturală, nu se poate mulţumi cu atât de puţin. Cu siesta. Kieful  Plictiseala. Adăugaţi aici tabietul. Masa şi ritualurile ei. Viaţa de zi cu zi, de la scularea din pat până la revenirea la viaţă. Evocam în vremuri optzeciste la mese din birturi în complicităţi lirice cu Şerban Foarţă versuri bacoviene decisive „O zi fără anotimp şi ordine militară, / Şi prin vecini s-aud mici pregătiri de masă”. Mai nimicul! Ce este mai greu decît aducerea lui în textul literar.  Tristeţea este mai la îndemînă, ceea ce istoria ne confirmă încă din antichitate[1].

În literatura modernă tristeţea, melancolia, depresia, singurătatea se nasc din dimineţile pierdute în pat de Oblomov şi ritmica universală a acestor două gesturi perechi au însoţit în istorie toate marile şi micile înfăptuiri.

---

[1] “On devine la même amertume chez les Perses, à la lecture d’Hé­rodote qui rapporte ces propos d’Artabane à Xerxès : « Nous souf­frons pendant notre vie des choses encore plus tristes. [...] Il n’y a pas un homme au monde, ici ou ailleurs, assez heureux pour ne pas souhaiter, pas seulement une fois, mais encore et encore, être mort plutôt que vivant. Les ennuis viennent, les maladies s’abattent sur nous ; et cela rend la vie, si brève soit-elle, beaucoup trop longue. Le fardeau en est si lourd que la mort est un refuge que nous dési­rons tous⁷. » Hérodote relate que les Thraces étaient tout aussi sombres, puisque la naissance était chez eux une occasion de deuil et de tristesse, et la mort une occasion de réjouissance ; « À Ja nais­sance d’un bébé, la famille s’assied en cercle et pleure à la pensée des souffrances que l’enfant devra endurer maintenant qu’il est dans le monde, et passe en revue les multiples douleurs de la vie humaine; mais quand quelqu’un meurt, ils l’enterrent avec joie et allégresse, disant qu’il est maintenant heureux, et énumèrent toutes les misères auxquelles il a enfin échappé⁸. » (Georges Minois, Histoire du mal de vivre,  Éditions de la Martinière) “

Avangarda romaneasca, curs literatura contemporana, curs literatura romana, Petru Ilieşu, poezie