Literatura pictorilor – ca să folosesc un cuvânt despre care Constantin Flondor mi-a mărturisit că este mai aproape de esenţa meseriei – aşadar paginile literare scrise de pictori au mai întotdeauna un efect de placebo semantic – ceva ce denumim în mod curent prin sintagma des folosită a autoportretului, a autoreprezentării, cum zic specialiştii în imagologie.

În efectul placebo, medicamentaţia este auxiliarul credinţei în ea însăşi. Pagina scrisă de artistul plastic nu poate spune mai mult decât rostesc despre sine creaţiile sale, cu toate acestea cititorii, respectiv subiecţii tratamentului, au senzaţia că e posibil ca una să dezvăluie mai mult prin cealaltă. Nu o să cad în această capcană şi voi citi, respectiv voi prelungi creator, paginile de literatură ale lui Călin Beloescu din prezenta carte cu aceste rânduri pe care mi le-a solicitat şi pe care le scriu cu memoria întreţinută în subconştient a picturilor sale prin faţa cărora mi-am purtat paşii prin optzecismul cultural în care Timişoara a avut parte de evenimente expoziţionale remarcabile. Seria lui Călin populată de curţi şi case uriaşe, adormite în clarobscur, plutind în vag metafizic aducea cu autoreprezentarea lui Giorgio de Chirico îmbufnat în armură medievală. Priveliştea acoperişurilor de ţiglă mi-a rămas în memorie după două decenii şi mai bine. Roşul încremenit şi colţurile pustii ale caselor, geamlâcuri şi tinde, curţi pietruite, grajduri din piatră de râu, arcade ţărăneşti de Mehadia: o lume din care este izgonit omul pe uşa largă şi intră omenescul pe geam. Deşi mi-am propus să evit efectul de placebo semantic, dau inevitabil peste el.

Revin la omul izgonit din pictura lui Călin Beloescu şi recuperat peste ani în paginile cărţii de faţă. în care, pe 8 aprilie, cândva dintr-un an incert, asemenea curţilor şi caselor pustii cu acoperişurile roşu-cardinal din pictură, se iţeşte Nicu Mema. Un ev mediu personal, îşi botează inspirat autorul vremurile acelea îndepărtate şi asta e chiar esenţa literaturii pe care a dibuit-o, printr-o fericită sintagmă: o rătăcire în memorie ca într-un ev mediu personal. Poţi scoate din rătăcirea asta un efect de binevenită impersonalizare prin personaje, prin construcţiile obiective asigurate de persoana a treia şi de convenţiile narative. E aşa ca în seria cu picturile bătrânelor case din Mehadia: obiective, impersonale, pictate la persoana a III-a. Reuşita, şi acolo şi în multe pagini din volumul de faţă, e una care ţine de regimul narativ al imaginarului creator. Să pictezi, respectiv să scrii, impersonal, cvasirealist în naraţiunea prozastică şi figurativ în pictură. Să mânuieşti pixul şi penelul după norme poietice la persoana a III-a şi să dobândeşti abilităţi ale confesiunilor din cosmosul persoanei întâi singular, să te strecori, baroc şi meandric, în fluviile şi afluenţii lor din magma mărturisirilor subiective.

Aşadar un prieten pe nume Nicu Mema, două biciclete împrumutate, şi decorul asigurat de gospodăriile muncitoreşti din oraşul de provincie Turnu-Severin. Altundeva – în aceeaşi epocă a versurilor minulesciene Iubire, bibelou de porţelan a formaţiei Mondial şi, ilegal, a ălora de la Deep Purple, la emisiunea Metronom de la Radio Şanţ – cosmosul urban avea dimensiuni încă mai mititele. Iată, orăşelul Lipova cu orăşenii-ţărani alungaţi din cartierul Radna pentru a ajunge muncitori la uzinele de vagoane din Arad pe nume UVA – o chestiune cu sonorităţi spăimoase, aşa cum i s-or fi părut de bună seamă şi lui Călin Beloescu acronimele combinatului de la Turnu-Severin. Vremea în care călăream pe minunea de nichel, lanţ, torpedo, frâne, butuc din spate, cel din faţă pe care mărturisesc că, asemenea autorului volumului de faţă, le spălam cu grijă egală cu amicul Gigi Mirculescu, coleg din clasa a şaptea, în vreme ce eu mă nevoiam într-a şasea. Asemenea lui Nicu Mema şi Călin, şi noi, în aceleaşi vremuri, dar mai spre nord-est, pe malurile Mureşului, sub dealul cetăţii Şoimoş, în defileul de intrare din Banat în Transilvania, frecam spiţele, furca din faţă, aceea din spate, petreceam zdreanţa pufoasă sub formă de sul peste nichelul amintiţilor butuci în acelaşi ritm care repeta, velocipedic, realităţi mecanice în dubletul faţă-spate: „frâna pe faţă”, „frâna pe spate”, butucii, furcile cele două, aripile la fel şi, mai apoi, unicitatea feerică a ochiului de pisică. Adăugaţi culoarea roşu-cardinal a ochiului pisicesc pe care o voi regăsi în tablourile lui Călin, la mulţi ani după, şi de bună seamă voi fi simţit ceva din starea cu care privisem odinioară la respectivul ochi Felis domestica roşu-cardinal al bicicletei la care trebăluiam cu amicul Mirculescu dintr-a şaptea. Posibil să fi rămas ceva din toate astea şi în amintirile cromatice ale lui Călin Beloescu din vremea în care aşijderi proceda prin spălări repetate care musai să redea nichelului strălucirea dintâi a biţiglului.

Iată folosul scrierilor literare de acest fel. Memorie şi evocare. Stare şi creaţie literară care vrea să o prindă printre rânduri, în pasta moale a sensului. De aceea putem comunica aici dincolo de culoare şi dincolo de linie, dincolo de potriviri reuşite ale cuvintelor, dincolo de figuri de stil şi de iscusinţe retorice printr-o întâlnire esenţială în imaginar. Zilele trecute am ţinut lecţie despre imaginar, imagologie istorică, aceea antropologică, despre stereotipii, prejudecăţi, imagini colective şi caracterizări de acest fel. Într-o fulguraţie ideatică am despărţit conceptual, chiar în vremea în care peroram didactic, imaginarul istoric de acela literar. Cel dintâi este stereotipic şi colectiv, se referă la popoare şi îl găsim prin însemnările de călătorie ale străinilor prin ţările române, de exemplu, în vreme ce imaginarul şi imagologia literară se îndeamnă spre individualitate, spre atipic, este diversă, vede multiplul prin unic şi îl caută, în fapt, doar pe acesta de pe urmă. Mai limpede încă: imaginarul istoric are drept personaje popoare şi clase sociale iar imaginarul literar are drept personaj, individul ireductibil la orice altceva. Căutarea aceasta a imaginarului literar este definitivă şi irevocabilă, asemenea unei sentinţe judecătoreşti. Când nu perseverează aşa, imaginarul literar se năclăieşte în propagandă, în ideologie pe care o numeşte filozofie, cum făcea uneori Marin Preda în fragmentele nereuşite din opera sa. Adaug acum câteva disocieri conceptuale despre imaginarul plastic – urmare a unei (alte) fulguraţii ideatice născută în chiar ritmul scrisului provocat de opul de faţă al lui Călin Beloescu. Aşadar, ce poate fi, simplu gândind, imaginarul creator al pictorului. Lucrurile mi se par că nu diferă ca exprimare în intenţionalitatea ei cea de pe urmă, cum se spune: aceea a individualităţii ireductibile. Diferenţa e dată de mijloace, putem pricepe lucrul acesta din alăturarea culorii ochiului de pisică şi aceea prezentă în tablourile de mai târziu ale unor acoperişuri. Problema e că imaginarul şi memoria care îl hrăneşte ( în cazul de faţă, a pictorului şi a scriitorului Călin Beloescu) se regăsesc într-una şi aceeaşi culoare. Dincolo de mijloacele de expresie folosite, imaginarul artistic faţă de cel istoric sau antropologic (aşa cum îl găsim în simbolul mitico-religios, politic, laic) se întâlneşte în adâncul care îi dă naştere cu aceleaşi impulsuri creatoare care tind irevocabil spre unicitatea irepetabilă a omenescului fiecăruia dintre noi.

Iată (în loc de încheiere la scurtul meu excurs introductiv) omenescul acesta al creaţiei şi al imaginarului în două ipostaze peste ani: obosit, sătul de ambiţii, de avânturi, de împliniri şi neîmpliniri. De junglă, de răutăţi, de izbiri pe la spate, de boicot:

“Încerc să mă educ în a nu-mi mai face planuri şi a nu mai crede că activitatea mea de atelier ar însemna ceva. Nu-mi este uşor, căci am trăit până acum visând la anumite proiecte şi crezând că sunt un artist. Dacă tot nu pot controla mare lucru, deie Domnul ce-o da! Atelierul devine tot mai mult un refugiu, un loc în care îmi vindec rănile prin reverii singuratice. Mi-ar fi plăcut să fie altfel, dar cred că devine cam târziu să se mai schimbe ceva. (…) Sunt pe de-o parte prea egoist şi pe de alta, doar retragerea în sine mă ajută să fac faţă frustrărilor. Cică să gândim pozitiv! “ (Călin Beloescu, dintr-un manuscris în drum spre tipar).

*

“…s-a dus ca duminica tristă a zilelor de la ţuhaus, s-a dus cu toate noroaiele de pe mozaicul acela, cu toate urmele paşilor, cu toată zumzăiala, cu toată fumăraia; trec astăzi prin aceleaşi locuri şi ce mai văd? Nimic nu mai văd! Ceea ce a fost nu mai este, doar în urechi se aude cum se vaietă fostul puşcăriaş Gâbu împreună cu fraţii Pele. Ce frumos înjură ei, ce virilitate caldă adastă în sudălmile lor. Au trecut anii. S-au dus! Birtul este închis, altele asemenea au răsărit puzderie, înlăuntru lume puţină şi necunoscută, mă plimb pe centru, pe corso, şi nu e nimeni, nu mai ştiu pe nimeni, sunt sărac de simţiri şi singur cu propriul meu destin care şi el este aproape terminat. “ (Daniel Vighi, dintr-un manuscris în drum spre tipar).

literatura pictorilor, ochiul felis