Înaintea celei de a doua conflagraţii mondiale unele oraşe (Bucureştiul, Clujul, Timişoara şi Tîrgu Mureş ) au fost cadorisite cu Monumentul Lupa Capitolina – un cadou al esteticii publice musoliniene. Toate sînt la fel!  Adăugaţi la asta şi faptul că aceste copii trimise din Roma au fost reluate în alte aproximativ şaisprezece localităţi din ţară. De altfel, Benito Mussolini expediază copii ale aceluiaşi monument de for public în SUA, Australia, Argentina, Spania, Japonia.
După revoluţie, în multe locuri cu monumente de for public a revenit stîlpul şi crucea. Vulturul lipseşte.  Uneori găsim istorie autohtonă evocată folcloric ca să nu existe dubii faţă de apartenenţă naţională a monumentului şi a simbolului acestuia, într-o prelungire în democraţie a protocronismului ceauşist în forme plastice postcomuniste. Cele mai cunoscute autentificări naţionaliste le găsim la monumentul de for public dedicat lui Avram Iancu de fostul primar Gheorghe Funar din Cluj sau în replica monumentală la Monumentul celor 13 generali unguri din 1848 într-un Parc al reconcilierii din Arad.  Să ne înţelegem, nu critic conţinutul simbolic şi istoric al monumentelor respective, ci estetica prin care sînt întruchipate public.
Aşadar, de unde stereotipia în estetica monumentelor de for public? Care sînt resursele ei? Răspunsul este la îndemînă: clişeul în arta plastică este expresia directă a capitulării în raport cu opinia publică. Arta originală, se ştie, este o provocare a acesteia. Lucrurile nu par complicate, cu toate că sînt extrem de greu de acceptat de concetăţenii noştri. În Timişoara un monument din inox dedicat revoluţiei de mare valoare estetică (Crucificare, autor Paul Neagu, 1999) a fost adus în discuţie pe la începutul anilor noului mileniu printre consilierii municipali care doreau să-l exileze din faţa catedralei pe motiv că ar fi un simbol masonic şi anticreştin.  Unii l-au botezat, nu fără umor,  samovar. Aceeaşi consilieri nu sînt deloc deranjaţi de o uriaşă cruce din neoane peste drum de monumentul lui Paul Neagu.

MINCIUNA

Minciuna-i al cincilea cataclism
(Aşa-i spunea Leonardo)
Din şpalturile ziarului
O picătură de cerneală
S-a scurs pe tabla de pe acoperişuri
Şi pe asfaltul străzii.
În aparenţă nimic nu s-a schimbat
Stau singur la masă
Şi-n faţă am scări fără parapet,
Care duc aiurea.
Struna atinsă poate şi ea amuţi.

Am răsfoit zilele trecute un album  editat de Direcţia pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional a judeţului Timiş care inventariază fotografic monumentele timişene de for public. Volumul este editat într-un program coordonat de prof. univ. dr. Violeta Zonte sub responsabilitatea artistului plastic Andrei Medinski. Albumul este, mai ales, un inventar al stereotipiilor, al clişeului, al repetitivităţii anonime. În foarte multe comune şi oraşe ale judeţului veţi găsi monumente trase la şapirograf, ca să vorbesc în termeni revoluţi. În legătură cu eroii din primul război mondial, memoria publică din rural şi din micul oraş de provincie se perpetuează cu acelaşi instrumentar simbolic: un stîlp din marmură, uneori din ciment, în vîrful căruia veghează un vultur care, în funcţie de priceperea meşterului care i-a dat viaţă, poate avea (şi) înfăţişare unei biete ciori. De ce vulturul? Pentru că este simbolul vitejiei, se spune. Uneori acesta este însoţit stereotip de cruce. Alteori aceasta înlocuieşte cu totul pasărea şi totul se cufundă într-un anonimat funerar fără chip. În Banat, Ardeal şi fosta Bucovină austriacă pe stîlp sînt înşiraţi etnic pe fiecare latură a acestuia morţii  români, nemţi, unguri, sîrbi. Aici nu e nimic de spus: realităţi omeneşti şi destine fără nimic stereotip în ele. Din păcate, ansamblul monumental care le eternizează numele nu sugerează prin nimic originalitatea vieţii şi a morţii celor de pe liste. Aceleaşi înfăptuiri estetice însoţesc monumentele dedicate celui de-al doilea război mondial. Aici stereotipul cu vulturul şi crucea este înlocuit de un realism cazon în care privitorul poate desluşi, din prima, cascheta, puşca, tancul şi bocancul soldaţilor.

MÎINILE

Îmi înfig unghiile în aer
şi el sîngerează.
Cu ambele mîini zgîrii apa
şi ea sîngerează.

Numai mîinile nu,numai mîinile nu !

Ne întrebăm, laolaltă cu primii simbolişti autohtoni, dacă muntele, valea, rîul şi dealul sunt natură şi aleea, boschetul, podeţul, banca şi pervazul cu viorele sunt şi ele tot natură. Şi care dintre ele este Natura. Majuscularea aceasta întrebătoare măsoară distanţa faţă de estetica romantică.  Sălbăticia şi parcul. Jungla şi grădina zoo. Doamnelor, domnilor se poate şi una şi alta! Dovada supremă mielul care doarme ferice, vorba poetului, între labele leului. Edenul ca Natură este expresia unei desăvârşite întâmplări meşteşugăreşti care adună laolaltă „arta grădinilor, nostalgia omului după starea paradisiacă a unei naturi originare, calde, ocrotitoare şi liberă de orice fel de sălbăticie?”  Cu observaţia că Edenul, grădină fiind, este „sălbăticia” dintâi.
Tot în grădină, prin anul 1905, intră Dimitrie Anghel şi dă peste Eden:
„De câte ori deschid portiţa şi intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, şi florile-mi dezmiardă ochii”

COROANA

Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă : suntem prieteni .
Vremea din nuci o cojim şi-i învăţăm să se ducă ;
vremea se-ntoarce în coajă .
În oglindă-i duminecă,
în vis este somn,
adevăr gura grăeşte .

Ochiul meu se apleacă spre sexul iubitei :
noi ne privim .
Ne spunem ceva de întuneric,
ne iubim ca mac şi memorie,
dormim ca vinul din scoici,
ca marea în raza de sânge a lunii .

Stăm la fereastră îmbrăţişaţi,ei se uită din stradă la noi ;
e vremea să ştie!
E vremea piatra să purceadă a-nflori,
neliniştea-n  inimă sa se abată.

E vremea,vremea să vină.
E vremea.

În prima jumătate a deceniului al nouălea Piaţa Unirii din Timişoara părea condamnată la stagnare, pustiu istoric şi (cel mult) la poezie a locului. În ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu   s-au refăcut clădirile, au fost rezugrăvite şi restaurate frontoanele. Deşi erau metode de lucru şi materiale mult mai proaste ca astea de azi, odată restaurată sub îndrumarea arhitectului Şerban Sturdza Piaţa Unirii povestea ceva interesant despre o lume de demult. Exotică. În perimetrul Pieţei, Palatul Baroc, actualul Muzeu de artă, a avut parte de o istorie nefericită. Pe vremea studenţiei mele Palatul adăpostea catedre ale Institutului Agronomic sau formaţiuni de instrucţie militară pentru studente. Restaurarea lui nu e isprăvită nici acum! Cam aşa era Piaţa Unirii pe la mijlocul anilor 90, cu o moştenire precară şi un viitor incert. Salvarea ei nu a venit de la autorităţi care, îmi amintesc, aveau planuri în ce o priveşte dar acestea erau, ca atîtea altele, simple exerciţii retorice bune pe la întruniri electorale. Aşa cum e firesc să se întîmple, Piaţa şi arhitectura ei s-au întîlnit fericit cu interesele economiei private. Au apărut, cu know how-ul necesar, investitorii italieni care au cerut de la Primărie cîteva pivniţe – nu altceva – şi le-au transformat în baruri elegante. De aici a renăscut Piaţa. Astăzi este plină de viaţă, de tineri. De terase. De concerte. Este punctul cel mai atractiv al verilor timişorene. Astăzi este cea dintîi Piaţă ca dinamică economică şi culturală a oraşului.
Destinul altor pieţe istorice este mai puţin norocos: cazul Pieţei Traian care, azi, multora, nu le spune mai nimic.  Doar clădirile monumentale o pot face. Unele, restaurate, se oferă fastuos privirii cu statui aurite şi frontoane pe măsură. Chiar la intrarea în Piaţa dinspre Biserica Millenium veghează staţia de tramvai un asemenea palat care dă distincţie locului. E bine refăcută şi piaţa. Cu toate acestea locul pare trist şi uşor părăsit, lipsit de bucuria tînără a vieţii din preajma Domului din Piaţa Unirii. O analiză sociologică arată unul dintre motive: imobilele din Piaţă sînt locuite de lume sărmană, şomeri, semiboschetari, minoritatea romă. Acesta e un impediment al afluxului de populaţie din alte locuri spre această frumoasă piaţă istorică. Un alt motiv e lipsa de imaginaţie a ofertei turistice. Locul ar putea deveni, după o sugestie a scriitorului Petru Ilieşu, în acord cu tradiţia Pieţei, o destinaţie pentru artă plastică, expoziţii meşteşugăreşti, concerte, evenimente populare şi, mai ales, un pol la berăriilor cu iz germanic. În apropiere este Fabrica de Bere de trei secole. E nevoie aşadar de un influx inteligent de investiţii private în berării cu aspect nemţesc şi de investiţii în tradiţia breslelor ca aport cultural, muzeal, de artă plastică, de tîrguri specifice.
Despre cartierul Fabric evreul timişorean octogenar Andrei Spira, născut la Fiume, îşi aminteşte că în vremuri interbelice erau prin Fabric, în zona Prinţul Turcesc, evrei ortodocşi cu perciuni care trăiau în apropierea podului care duce spre fosta Piaţă de Fîn, astăzi Badea Cârţan ((Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi, Polirom, 2002,  vol. coord. de Smaranda Vultur).
Astăzi o bună parte a cartierului a fost devastată arhitectonic în ultimii ani ai ceauşismului din care a rezultat binecunoscutul amestec de blocuri şi case vechi, cu buruieni şi gunoaie, cu peturi de toate mărimile, formele, culorile, aruncate la întîmplare, mormane de moloz, curţi interioare sărăcane cu biţigluri, atemeuri, motorete vechi Mobra, izmene la uscat, radio la maxim şi curţi pustii. Pe porţile mari de lemn masiv ies  tinere rroma la plimbare, dar şi juni locatari cu blugi prespălaţi sosiţi de prin Dorohoi şi Dolhasca. E nevoie aici de ceva care îmi scapă!

ÎN GRĂDINĂ

Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gînduri blînde…

Ce iertător şi bun ţi-e gîndul, în preajma florilor plăpînde!

Rîd în grămadă ; flori de nalbă şi alte flori de mărgărint,

De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint.

Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia :

Pe faţa ei neprihănită se-ngînă-n veci melancolia

Seninului de zare stinsă, şi-n trandafiri cu foi de ceară

Trăiesc mîhnirile şi plînge norocul zilelor de vară.

Atîtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă :

Parcă-mi arunc-o floare roşă o mînă albă de fantasmă,

Ş-un chip bălan lîng-o fereastră răsare-n fulger şi se stinge…

De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sînge.

Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint

Îmi surîdeau cu drag, cum rîde lumina-n foi de mărgărint,

Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar dureri dădeau ocoale…

Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale !

Am mai scris că identitatea regională şi, desigur, diversitatea care s-ar putea naşte în ţara noastră de aici este o bogăţie refuzată. Pricinile refuzului sunt în principal legate de problema maghiarilor ardeleni, mai precis a enclavei secuieşti, majoritare în Harghita şi Covasna. Asta e una din cauze. Mai sînt şi altele. Înainte de a le numi, o să-mi permit o scurtă incursiune în fundamentele culturale ale politicilor regionale, pornind de la ceea ce criticii literari, esteticienii şi scriitorii ştiu cu prisosinţă, iar politicienii, din păcate, nu.
Un produs cultural, fie el literar, artă plastică, muzică sau arhitectură, se supune la două constrângeri esenţiale, paradoxal opuse. Cea dintîi ne spune că din punct de vedere estetic, orice creaţie se validează printr-o judecată de valoare ale cărei rigori axiologice sînt centralizatoare, castratoare şi competiţionale. Un produs artistic nu este valid valoric pentru că aparţine unei anumite zone, adică nu se pot institui valori estetice pe criterii regionale. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte creaţia de bunuri industriale. Singura modificare cu putinţă este în interiorul exigent al paradigmei. Spre exemplu, tinerii de astăzi performează literar refuzînd în proză alambicările textuale ale generaţiei anilor optzeci pentru restaurarea povestirii. Este o bătălie de reconfigurare a canonului şi a valorilor. La fel în poezie sau în arhitectură. Specificul acestor modificări este centralist şi tinde, natural, spre monopol axiologic.
Dacă judecata critică nu are dimensiuni identitar-regionale, în imaginarul creator acestea pot fi decisive. Explicaţia este la îndemână: dacă intrăm într-un Mac Donalds am intrat într-un spaţiu fără specific, identic din Taiwan pînă în Târgu-Ocna. La fel un mall sau staţiile de benzină ale marilor companii transnaţionale, şi exemplele ar putea curge. În imaginarul creator mai nimic nu este global. Arta autentică este specifică, provincială, sinecdotică. Artistul nu scrie, nu pictează şi nu compune „despre popor”. Subiectul său este reducţionist din motive care ţin de resorturile adînc-democratice ale artei. Provincia, regiunea, insul, detaliul local în artă şi literatură pot fi mize estetice reale, aşa cum o dovedesc reuşitele tinerilor regizori din cinematografie care tocmai asta fac: incursiuni în specific, în singular, în destin individual.
Dacă politicienii ar gîndi la imaginarul artistic şi la beneficiile extinderii sale în social, în politica administrativă, în turism şi, în cele din urmă, în beneficiile economice, am avea de cîştigat. Eşecul identitar al celor cinci regiuni de dezvoltare dovedeşte ce înseamnă să le stabileşti la întîmplare şi fără să iei în calcul bogăţia diversităţii imaginarului identitar social-istoric. România este o „federaţie” bogată şi vie, formată din provincii cu trecut istoric şi cultural apăsat: ardeleni, olteni, secui, dobrogeni, bănăţeni, bucovineni, maramureşeni – tot atîtea lumi şi tot atîtea şanse irosite. Imaginarul social ca şi cel artistic sînt expresiile unei diversităţi care ar trebui cultivate, nicidecum cenzurate pe modelul administraţiei centraliste a statului francez de moştenire napoleoniană. În ce mă priveşte, îmi doresc diversitatea federativă spre care se îndreaptă, mai ferm, politicile de centru-stânga europene, mai degrabă decît reticenţele încruntate ale dreptei europene care crede că poate opri diversitatea oprimată, aflată dincolo de birourile ministeriale din capitalele vechi şi bine ştiute. Dincolo de Paris şi Bucureşti se află Normandie şi Maramureşul. Amîndouă merită mai mult. Ştiu ce mi se va spune – ceva în legătură cu pierderea Ardealului şi cu jocul pe care, din prostie, îl fac în favoarea iredentismului unguresc. Greu de ieşit din această capcană abilă a centralismului. Cred că dacă vom reuşi vreodată să scăpăm din chinga aceasta, vom păşi într-o lume mai vie cultural, economic, social. O lume a diversităţii libere!

Din nimic se naşte nimicul, spun mai toate aforismele, tratatele, studiile de fenomenologie şi de axiologie. Din plictiseală se naşte melancolia, din asta se iveşte spleenul, mai apoi decadenţa, pe urmă modernitatea şi relativismul eliberator. Din toate se hrăneşte libertatea. Sînt două feluri în care plictiseala poate fiinţa pe pămînt: implicit şi explicit. Cînd un personaj, un hermeneut sau un simplu reflexiv zice să se plictiseşte sau că ar vrea să analizeze plictiseala, aşa cum vom încerca noi în cartea de faţă, nimic nu poate prinde şi dobîndi din firea ascunsă a vorbei. E aşa ca şi când ai vorbi despre neant, despre el trebuie să te neantizezi, sau să neantizezi, a-l vorbi înseamnă a-l risipi degrabă. Aşa şi cu plictiseala explicită. În literatura noastră, ca şi prin altele asemenea, literatura modernă se naşte din golul implicit al plictisului existenţial. Textual. Din plictisul social-economic, din psihologia remanentă a după amiezelor de duminică prin cartierele de blocuri muncitoreşti ale oraşului de provincie. El însuşi un templu în care se celebrează plictisul implicit şi explicit. Lumea surorilor cehoviene, lumea din neuitatul film Sonată neterminată pentru pianină mecanică sau Anul trecut la Marienbad. Plictiseala din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, pe când stau bolnavii pe balcoane şi se învelesc după tipicuri foarte complicate în pături şi se alungesc pe şezlong ca să privească apoi într-un gol indistinct.

Fragment din cartea Nesemnificativul în literatură